Toată lumea din strada noastră o cunoștea pe Bella, pisicuța mea gri tigrată. Era genul de pisică care se plimba prin curțile vecinilor, se urca pe acoperișurile mașinilor și fermeca pe oricine cu o farfurie cu lapte. Dar într-o zi, a dispărut. Nici urme de labe, nici mieunături, niciun indiciu. Am lipit afișe peste tot, am mers în fiecare seară prin cartier strigând-o și i-am lăsat chiar și păturica preferată pe verandă. Au trecut săptămâni și am început să-mi pierd speranța.
Apoi, la fel de brusc cum dispăruse, Bella a apărut la ușa mea în zori — mai slabă, dar cu o strălucire ciudată în ochi. Nu se întorsese pur și simplu. Era diferită.
La început, schimbarea era subtilă. Refuza mâncarea obișnuită, preferând resturi de carne gătită pe care nu le atinsese niciodată înainte. Stătea ore întregi la fereastră, privind spre pădurea din spatele cartierului nostru. Și, cel mai ciudat dintre toate, avea o mică pungă de piele legată lejer în jurul gâtului. Cineva o pusese acolo.
Mâinile îmi tremurau când am dezlegat-o. Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită, îngălbenită de timp, acoperită cu o scriere care nu era engleză. Scrisul părea vechi, ciudat, aproape antic. Alături de ea era o singură cheie de alamă – mică, rece și ciudat de grea.
Am crezut că trebuie să fie o farsă, poate a vreunui copil de pe stradă. Dar Bella nu lăsa punga în pace. O păzea, lovind cu labele pe oricine se apropia prea mult, de parcă era treaba ei să o protejeze.
Curiozitatea m-a cuprins. Am întrebat în jur, am arătat biletul vecinilor, l-am postat chiar și online, dar nimeni nu a putut identifica limba. Apoi, un bătrân de la biblioteca locală s-a uitat la el și a pălit. Mi-a șoptit că seamănă cu un dialect folosit cu secole în urmă de coloniștii din regiune, ceva legat de gospodării ascunse și relicve îngropate.
În acea noapte, Bella a ieșit din nou, iar eu am urmat-o. M-a condus direct în pădure, mișcându-se cu o precizie înfiorătoare, de parcă știa exact unde să meargă. Am ajuns la stejarul bătrân de la marginea unui pârâu uscat, iar ea a lovit cu laba în pământ. Inima îmi bătea cu putere în timp ce săpam în pământ cu mâinile goale. Sub pământ, am simțit metal rece.
Era un mic cufăr ruginit, cu un lacăt care se potrivea perfect cu cheia din punga Bellei. Mi s-a tăiat respirația când lacătul s-a deschis. Înăuntru erau scrisori vechi, fragile din cauza timpului, plicuri sigilate legate cu panglică și o mână de monede pe care nu le mai văzusem niciodată. Era moștenirea ascunsă a cuiva, neatinsă de generații.
Bella s-a frecat de piciorul meu și a mieunat, ca și cum ar fi fost satisfăcută. Atunci am realizat că nu se întorsese pur și simplu – fusese aleasă să aducă acest secret acasă.
Încă mai păstrez cufărul și, deși nu înțeleg pe deplin cuvintele din acele scrisori, știu că ele conțin povești ale unor oameni dispăruți de mult. Și de fiecare dată când Bella se ghemuiește lângă mine, mă întreb unde a fost cu adevărat în acele săptămâni – și cine sau ce i-a încredințat secretul.
