Când m-am mutat în casa mea nouă, am crezut că am ajuns în cartierul perfect. Peluzele erau îngrijite, copiii se jucau afară până la apus și toată lumea părea destul de prietenoasă. Toată lumea… cu excepția bărbatului care locuia alături.
De la bun început, el s-a remarcat. Nu pentru că făcea probleme, ci pentru că le evita cu totul. Nu răspundea niciodată la salut, nu se oprea niciodată pentru a face conversație și perdelele lui erau mereu trase. Vecinii șușoteau despre el la petrecerile din cartier, schimbând teorii despre ce făcea în casa aceea întunecată și tăcută. Unii jură că lucra noaptea. Alții credeau că era pur și simplu neprietenos. Dar adevărul era mult mai ciudat decât ar fi putut ghici cineva.
Într-o seară, mă plimbam cu câinele când am observat ceva ciudat. Ușa lui din față era întredeschisă. O lumină slabă se revărsa pe alee, iar un zumzet ciudat se auzea în aerul nopții. Împotriva bunului meu simț, am făcut un pas mai aproape. Câinele a scâncit, trăgând de lesă ca și cum m-ar fi îndemnat să plec. Dar curiozitatea a fost mai puternică.
Primul lucru pe care l-am remarcat când m-am uitat înăuntru a fost mirosul – ascuțit și metalic, ca al monedelor vechi. Al doilea a fost dezordinea. Camera lui de zi nu era plină de mobilă, ci de teancuri de jurnale, cutii cu fotografii vechi și hărți lipite pe pereți. O sfoară roșie lega locațiile între ele, ca pe o tablă de detectiv. Era clar: vecinul meu era obsedat de ceva.
A doua zi dimineață, am încercat să-l întreb în treacăt despre asta. Spre surprinderea mea, nu a negat nimic. În schimb, s-a aplecat mai aproape și mi-a șoptit: „Și tu îl auzi, nu-i așa? Zgomotul din timpul nopții.” Am înghețat. Până atunci, credeam că zumzetul slab era doar un generator vechi. Dar, în timp ce vorbea, mi-am dat seama că nu glumea. El credea cu adevărat că se întâmpla ceva – ceva ce nimeni altcineva nu observase.
În săptămânile următoare, nu am putut să nu mă gândesc la asta. În unele nopți, îmi lipisem urechea de peretele comun, încercând să aud sunetul. Și apoi, într-o seară, l-am auzit în sfârșit clar: un puls ritmic, slab, aproape ca o bătaie de inimă îngropată adânc în pământ.
Curiozitatea s-a transformat în obsesie. L-am urmărit o dată, târziu în noapte, când s-a dus cu o lanternă în pădurea din spatele caselor noastre. S-a oprit la un petic de pământ, marcat cu niște gravuri ciudate. Mi-a spus că sunetul venea de dedesubt și că era sigur că ceva – sau cineva – era îngropat acolo, așteptând să fie descoperit.
Era nebun? Sau avea dreptate?
A doua zi, muncitori ai primăriei au apărut de nicăieri și au împrejmuit zona. Au susținut că era doar „întreținere de rutină” pentru conductele subterane, dar niciunul dintre noi nu mai văzuse așa ceva până atunci. Vecinul meu a dispărut timp de trei zile după aceea. Când s-a întors, părea epuizat, cu ochii adânciți și mai paranoic ca niciodată.
Apoi, într-o dimineață, casa lui era goală. Perdelele trase, cutia poștală plină, mașina dispărută. Dispăruse fără să spună un cuvânt.
Câteva săptămâni mai târziu, am găsit ceva strecurat sub ușa mea: unul dintre vechile lui jurnale. Ultima pagină era scrisă cu o caligrafie tremurată:
„Au găsit-o. Nu-i lăsa să o ascundă. Ascultă noaptea. Vei ști.”
Încă locuiesc în acea casă. Și din când în când, când lumea este liniștită, încă o aud – acel zumzet slab, pulsând prin pământ, ca și cum ceva sub noi ar fi viu.
