Anna locuia într-un orășel de pe malul râului. Încă din copilărie, râul fusese ceva special pentru ea: vara, alerga acolo desculță cu prietenii ei, iar iarna, patina pe gheață. Dar, de-a lungul anilor, râul devenise mai degrabă un loc pentru plimbări liniștite, un loc unde să reflecteze asupra vieții și să se relaxeze.
Totul părea obișnuit în ziua aceea. O dimineață de sâmbătă, soare strălucitor, o briză ușoară și câțiva trecători pe mal. Anna mergea pe o cărare îngustă de-a lungul apei, gândindu-se la săptămâna care urma. Avea o pungă de cumpărături în mâini, iar gândurile ei se învârteau în jurul treburilor casnice.
Nu a observat cum piatra de sub piciorul ei devenea alunecoasă din cauza umezelii.
Piciorul i-a alunecat, geanta i-a căzut din mâini, iar în clipa următoare, Anna a căzut țipând.
Apa rece i-a lovit fața, tăindu-i respirația. A încercat să iasă, dar curentul era prea rapid. Era imposibil să înoate în hainele ei – erau ude și o trăgeau în jos. Fiecare respirație devenea o încercare disperată de a nu înghiți prea multă apă. Inima îi bătea cu putere, panica o copleșea și un singur gând îi răsuna în cap: „Mă înec…”
În acel moment, Rex, ciobanul mare al vecinilor, se plimba pe mal. Era mereu energic și curajos, dar în acel moment a săvârșit ceea ce se numește de obicei o minune. Auzind un plescăit și un strigăt, câinele s-a repezit spre apă.
Fără nicio ezitare, Rex a sărit în râu. Stropii zburau peste tot, corpul său tăind puternic apa. Anna era aproape să-și piardă cunoștința în acel moment, puterile îi scăzând, dar a simțit brusc că cineva o trage de mânecă.
Câinele a apucat-o cu dinții și a tras-o spre țărm. Apa i-a lovit fața, curentul a încercat să-i ducă pe amândoi, dar Rex a vâslit cu o hotărâre incredibilă. A tras-o, scoțând un mârâit înăbușit, ca și cum s-ar fi luptat cu râul însuși.
Oamenii s-au adunat pe țărm. Cineva a strigat: „Țineți-vă! Țineți-vă!”
Cineva a alergat după o frânghie, alții au încercat să-i dea un băț, dar totul a fost în zadar – câinele s-a descurcat singură.
Pas cu pas, metru cu metru, Rex a tras-o pe Anna spre uscat. Când au ajuns la puțin adâncime, ea s-a prăbușit, gâfâind după aer și tușind. Corpul îi tremura de frig și frică.
Rex stătea în apropiere, ud și respirând greu, dar ochii îi străluceau. Părea să înțeleagă că făcuse ceva măreț. Oamenii din jurul lui l-au aplaudat și l-au mângâiat pe cap; cineva chiar a filmat scena pe telefoanele lor.
Anna a îmbrățișat câinele, s-a lipit de gâtul lui ud și a izbucnit în lacrimi. Vocea îi tremura: „M-ai salvat… Ești eroul meu…”
Mai târziu, vecinii au spus că Rex avea întotdeauna o intuiție specială. Simțea problemele cu mult înainte ca acestea să se întâmple. Dar în ziua aceea, a făcut ceva care, practic, a salvat viața unui om.
Povestea s-a răspândit rapid în tot orașul. Ziarele au scris despre „câinele eroic”, copiii au alergat să-l mângâie pe Rex, iar adulții au dat din cap respectuos către stăpânii lor, mândri că au un adevărat salvator trăind lângă ei.
De atunci încolo, Anna nu a mai putut trece pe lângă cioban fără să fie mișcată. I-a adus recompense, l-a mângâiat și i-a vorbit ca și cum ar fi fost o persoană. De fiecare dată când privirea ei întâlnea ochii lui inteligenți, inima îi tresărea de recunoștință.
Și acum, ori de câte ori trece pe lângă râu, își amintește mereu de acel moment – apa înghețată, disperarea… și lăbuțele puternice care au readus-o la viață.
