Incendiul a izbucnit brusc – într-o seară liniștită, când întregul cartier se pregătea de culcare. Un fum negru și acru se ridica dintr-o casă veche de la periferie. La început, au crezut că cineva arde gunoi, dar în câteva minute, flăcările deja ieșeau pe ferestre. Oamenii au fugit în stradă, țipând și chemând pompierii.
Printre spectatori se afla Alex, un băiat de 15 ani care locuia în apropiere. Își ținea bicicleta și își ținea ochii ațintiți asupra casei în flăcări. Apoi, dintr-o dată, a văzut mișcare la o fereastră de la etajul doi – o siluetă minusculă, tremurând în fum. Un pisoi mic, lipit de geam, mieuna jalnic, incapabil să scape.
„E cineva acolo!”, a țipat Alex. „E un pisoi!”
Vecinii au schimbat priviri:
„Stai departe, omule! Pompierii vor veni curând!”
Dar el își lăsase deja bicicleta să cadă și o luase la fugă. Prin căldură, prin trosnetul scândurilor, prin cenușa care se așeza. Cineva l-a apucat de mânecă, dar nu a avut timp.
A alergat în casă, înecându-se cu fumul. Totul ardea: tapetul flăca ca hârtia, tavanul crăpa. Alex și-a acoperit fața cu mâneca și s-a repezit la etaj. În camera copiilor, în mijlocul flăcărilor, o minge gri de blană stătea pe pervaz.
„Vino aici, iubito…” a croncănit el.
Pisicuța și-a înfipt ghearele în brațul lui în timp ce băiatul se retrăgea. Abia putea vedea drumul din față – doar o deschidere slabă în față, unde lumina felinarelor pâlpâia. O rază arzătoare a căzut din tavan, i-a zgâriat umărul și i-a ars pielea. Durerea i-a străbătut corpul, dar nu s-a oprit.
După câteva secunde care au părut o veșnicie, Alex a zburat din casă, strângând pisoiul la piept. Mulțimea a gâfâit. Mama lui s-a repezit la el, îmbrățișându-l, plângând, necrezând că fiul ei era în viață. Pompierii au sosit un minut mai târziu. Casa era prea târziu pentru a fi salvată. În timp ce stingeau focul, familia proprietarului stătea deoparte – un bărbat în vârstă cu fiica lui de treizeci și ceva de ani.
„Aceasta este casa noastră…” a suspinat femeia. „Ne-am mutat înapoi acolo ieri, după zece ani.”
Când focul s-a stins în sfârșit, Alex, acoperit de funingine, s-a apropiat de ei.
„Îmi pare rău… Am vrut doar să salvez pisoiul.”
Femeia a ridicat privirea – și a pălit brusc.
„Stai… Cum te numești?”
„Alex Jensen.”
Și-a acoperit gura.
„Jensen?… Tatăl meu a vândut casa asta părinților tăi. Acum mulți ani…”
Bătrânul s-a apropiat încet.
„Stai.” S-a uitat la pisoi. „Casa asta a stat goală zece ani până când am decis să o restaurez. Dar instalația electrică trebuie să fie veche…”
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
„Fiule, datorită ție, suntem încă în viață.” Plănuisem să petrecem noaptea acolo. Dacă nu ai fi dat alarma…
Mama lui Alex i-a strâns mâna. Fața i-a devenit palidă.
„Tu… i-ai salvat.”
Pompierii au spus mai târziu că casa ar fi putut exploda – au găsit o butelie veche de gaz sub podea, aproape încinsă de la căldură. Dacă s-ar fi întâmplat o jumătate de oră mai târziu, întreaga familie ar fi dormit deja în casă.
I-au dat pisoiului numele Lucky. Și-a revenit repede, iar Alex a devenit un adevărat prieten.
Dar cel mai ciudat lucru s-a întâmplat mai târziu. Când Alex a venit să ajute la curățarea molozului, a găsit un plic vechi într-unul dintre sertarele supraviețuitoare. Pe el scria:
„Către familia Jensen. Reveniți când ne vedem.”
Înăuntru se afla o fotografie veche de familie a propriilor săi părinți – făcută cu mulți ani în urmă, când încă locuiau în această casă. Se pare că tatăl lui Alex ajutase odată la construirea ei. Soarta a închis totul într-un mod incredibil: băiatul a salvat casa unde începuse cândva povestea familiei sale.
Uneori, Clara, mama lui Alex, spunea, uitându-se la pisoi:
„Vezi, fiule… nu există accidente. Când faci binele, mereu se întoarce. Doar că nu imediat.”
Și Alex știa – acum pentru totdeauna.
