Dimineața în micul sat lituanian Kairiškai a început normal. Ceața se așternea peste iarbă, un cocoș cânta de la o fermă vecină, iar bătrânul Edmunds Laisvis, un fost ceasornicar, stătea pe verandă, bând ceai tare dintr-o cană emailată.
Locuia singur într-o casă veche pe care și-o construise singur în tinerețe. După moartea soției sale, rareori se aventura dincolo de porți – cu excepția magazinului pentru pâine sau mâncare pentru pisici. Dar în acea dimineață, ceva l-a făcut să se ridice de pe bancă: un zgomot metalic ușor, ca și cum cineva ar lovi un borcan de sticlă.
Edmund s-a încruntat.
„Ce naiba…” a mormăit el și a intrat în curte.
Pe jos zăceau lucruri pe care nimeni nu le recunoștea.
În mijlocul curții sale, chiar lângă vechea fântână, zăceau trei obiecte ciudate. Unul semăna cu o jumătate de sferă de cupru, altul cu o placă metalică curbată cu simboluri necunoscute, iar al treilea cu un cilindru strălucitor din care emana un abur slab.
Edmund s-a ghemuit, vrând să-l atingă, dar mâna lui a simțit brusc o furnicătură slabă, ca electricitatea statică. Metalul era cald, ca și cum ar fi fost proaspăt scos din foc.
„Chiar ar putea fi parte dintr-un avion?”, se gândi el, privind cerul. Dar cerul era senin. Nici urmă de fum, nici urmă de arsură.
Și-a chemat vecinul, Antanas, un fost militar. Acesta a intrat, încruntat, ținând un băț.
„Mai bine nu te atinge de asta, Edmund. Miroase a substanțe chimice…”
„Sau poate s-a prăbușit un satelit?”, a intervenit vecina sa, Marta, care, ca întotdeauna, auzise totul prin gard.
Au sosit oameni din oraș.
O oră mai târziu, curtea bătrânului era înconjurată de vreo doisprezece oameni – unii filmau cu telefoanele, alții se certau.
În timp ce Antanas se certa cu jurnaliștii, doi bărbați în costume elegante, fără însemne, s-au apropiat de Edmund.
— „Tu ai găsit asta primul?”
— „Eu am găsit. Am ieșit și iată-i.”
— „N-ai văzut pe nimeni?” — „Doar o pisică. Și… o lumină. O străfulgerare, ca un fulger, dar fără sunet.”
Bărbații au schimbat priviri. Unul dintre ei a scos un dispozitiv asemănător unui detector și l-a fluturat deasupra obiectelor. Acesta a bipat și a strălucit verde.
— „Densitate necunoscută, temperatură stabilă. Trebuie izolat.”
O jumătate de oră mai târziu, un camion militar a ieșit din pădure. Oamenii au fost rugați să se retragă. Obiectele metalice au fost așezate într-un recipient învelit în folie. Edmund stătea lângă gard, privind cum curtea sa se transformă într-un platou de filmare.
Și apoi a început ceva ciudat.
A doua zi, toate aparatele electrocasnice din sat au început să se comporte ciudat.
Televizoarele se porneau singure noaptea, bateriile telefoanelor mobile se descărcau în câteva minute. Și în casa lui Edmund, ceasul pe care îl ținuse toată viața a început brusc să meargă invers.
„Ați auzit asta? Radioul șuieră!” s-a plâns Marta.
„Și câinii urlă noaptea… ca înainte de furtună”, a adăugat Antanas.
În noaptea aceea, Edmund s-a trezit la o lumină. Nu era nimeni în curte. Dar o strălucire blândă plutea deasupra fântânii, ca și cum aerul ar fi tremurat. Și acolo unde zăcuseră obiectele ciudate cu o zi înainte, acum se vedea o urmă – o urmă perfect rotundă, pârjolită, pe pământ.
A doua zi dimineață, soldații au venit din nou la casa bătrânului – de data aceasta soldați mascați. L-au rugat să nu spună nimănui ce văzuse. Dar vestea se răspândise deja.
Acum turiștii și cercetătorii vin la Cairiskai. Unii spun că a fost un fragment de meteorit, alții că ceva a făcut contact.
Și bătrânul Edmund, stând pe verandă în fiecare seară, se uită la fântână și șoptește:
„Dacă ați fi știut ce am văzut în noaptea aceea, nu ați fi venit aici…”
