Ziua aceea a început ca de obicei – înăbușitor, liniștit, cu un aer greu, care provoca dureri de cap. Nori gri pluteau la orizont, iar păsările au amuțit brusc. Toți locuitorii satului știau că vine o furtună. Dar nimeni nu se aștepta la așa ceva.
În jurul orei trei, cerul s-a înverzit – un verde amenințător, ca și cum o umbră ar fi plutit deasupra pământului. Apoi vântul a suflat atât de tare încât frunzele au zburat în foi. S-a auzit un vuiet îndepărtat, ca vuietul unui tren. Oamenii s-au repezit în subsoluri și șoproane, oriunde au putut.
Când totul s-a terminat, satul a rămas în tăcere. Tunetele bubuiau undeva în depărtare, rămășițele fulgerelor sclipeau pe cer, dar ce era mai rău trecuse. Toată lumea a ieșit afară – și nu-și putea crede ochilor.
Tornada trecuse. Zeci de case stăteau neatinse. Crengi rupte, geamuri sparte, dar în rest, nimic teribil.
Cu excepția uneia.
La marginea orașului, unde locuia odinioară bătrânul Egor, casa fusese măturată din temelii. Nici acoperiș, nici pereți, nici mobilă – ca și cum cineva le-ar fi șters de pe pământ cu o radieră. Și cel mai ciudat lucru era că nu exista nicio urmă a tornadei în jurul casei. Iarba zăcea plată, chiar și gardurile din apropiere erau intacte.
„Ca și cum vântul ar fi știut încotro să bată”, a spus cineva.
Când salvatorii au curățat molozul, au găsit doar o cutie veche. Înăuntru erau scrisori. Zeci dintre ele, îngălbenite, cu date de douăzeci de ani în urmă. Aproape fiecare plic avea același nume: Anna.
Mai târziu s-a aflat: Yegor își construise casa singur – pe locul unei vechi capele, distruse în epoca sovietică. Oamenii șopteau pe atunci că nu ar fi trebuit să atingă locul acela.
Yegor a locuit acolo timp de patruzeci de ani. Singur. Și cu o săptămână înainte de furtună, a murit – în liniște, în somn. Casa era goală.
După tornadă, un preot dintr-un sat vecin a spus:
„Uneori nu vine pedeapsa, ci purificarea. Poate cineva a vrut pur și simplu să recupereze pământul care a fost luat.”
Acum locul este acoperit de iarbă. Oamenii îl evită, mai ales când bate vântul.
Iar noaptea, dacă te uiți cu atenție, poți vedea un praf subțire învolburându-se deasupra dealului, ca și cum ceva și-ar căuta drumul înapoi.
