Ploaia biciuia acoperișurile, vântul smulgea crengile, ca și cum ar fi vrut să dezrădăcineze satul. Noaptea era atât de neagră încât părea că întunericul însuși se așternuse asupra pământului. În mijlocul vuietului tunetului și al vântului șuierător, un băiețel pe nume Timofey alerga desculț pe drumul inundat. Avea doar opt ani. Fața îi era brăzdată de foc, ochii mari, plini de lacrimi și frică. Dar în brațe ținea cel mai prețios lucru pe care îl avea: un mic pachet, o viață mică – sora lui nou-născută.
Casa se prăbușise cu mai puțin de o oră în urmă. Tunete, fulgere loviră, iar acoperișul izbucni în flăcări. Mama lui reușise să țipe: „Tima, fugi! La spital! Ia-o, auzi?!”
Și apoi tavanul s-a prăbușit, iar vocea ei s-a stins.
Tima stătea în mijlocul flăcărilor, cu picioarele arse, înecându-se de fum, dar nici nu s-a gândit să-și lase sora să plece. A fugit afară în ploaie, unde vântul i-a suflat imediat ultimele lacrimi calde din ochi. Nu avea pantofi, nici măcar o jachetă. Doar pătura veche în care o înfășurase pe fetiță și speranța că la spital, în cealaltă parte a satului, era cineva care o putea ajuta.
Drumul se transforma într-un râu. Apa îi bătea picioarele, lutul îl absorbea, dar mergea. Fiecare pas era dureros – picioarele îi erau învinețite, genunchii îi sângerau. A căzut, s-a ridicat, a căzut din nou, strângându-și sora la piept. Abia mai respira. Fața ei mică a devenit palidă, iar Tima a șoptit:
„Ai răbdare… te rog, ai răbdare…”
Când o lumină a pâlpâit în depărtare – spitalul – a crezut că vede un miraj. Dar era o lumină! Adevărata! A alergat cu toată puterea, împiedicându-se și alunecând în noroi.
„Ajutor!”, a țipat el, dar vântul i-a luat vocea.
A lovit cu pumnii în ușile de sticlă până când o asistentă a ieșit în fugă.
„O, Doamne, copilul!”, a strigat ea, apucându-l și înfășurându-și sora într-un prosop uscat. „Ce s-a întâmplat? Unde sunt părinții?”
Tima voia să răspundă… dar buzele îi tremurau. Și-a pierdut cunoștința chiar la ușă.
S-a trezit dimineața – într-o cameră de spital, sub o pătură albă. Soarele strălucea prin perdele și, pentru prima dată în noaptea aceea, era liniște. Aceeași asistentă stătea lângă pat.
„Ești treaz, eroule”, a zâmbit ea. „Sora ta e în viață. Doctorii au spus că dacă ai fi venit chiar și cu zece minute mai târziu…”
Nu a terminat. Pur și simplu i-a strâns mâna.
Tima s-a întors spre fereastră. Acolo, în spatele geamului, se vedeau încă bălți și urme ale furtunii. Dar un curcubeu se ridica deja deasupra spitalului.
Anii au trecut.
Pe peretele aceluiași spital atârna acum o fotografie – un băiat cu mâinile bandajate și o fetiță înfășurată în brațe. Sub fotografie era o placă:
„Timofey Selin. 8 ani. Și-a salvat sora în noaptea marii furtuni.”
Toți cei care treceau se opreau. Și într-o zi, mulți ani mai târziu, o tânără femeie într-un halat alb – o neonatolog – s-a apropiat de fotografie. S-a uitat la ea mult timp, apoi a spus încet:
„Mulțumesc, frate…”
A atins geamul cu vârful degetelor și a zâmbit.
Lumina de pe hol s-a stins încet – ca și cum cineva i-ar fi făcut cu ochiul de sus.
