Noaptea era rece și liniștită.
Vechiul cartier industrial al Hamburgului se pustiise de mult: fabricile se închiseseră, oamenii plecaseră și tot ce mai rămăsese erau containere ruginite, șobolani și oameni ca el – Daniel Müller, un fost mecanic fără adăpost care pierduse totul după divorț și boală.
Rătăci prin spatele supermarketului, ținând în mână o lanternă veche. Aerul mirosea a putregai și ploaie.
„Măcar o bucată de pâine”, mormăi el, deschizând un alt coș de gunoi.
Dar de data aceasta, în loc de sunetul familiar al sacilor de gunoi, auzi… un țipăt liniștit, abia auzit.
Daniel înlemni. La început, crezu că e o pisică. Dar sunetul se auzi din nou – simplu, uman.
Îi îndreptă lanterna și inima i se strânse. Printre pungile de plastic se afla un mic pachet, înfășurat într-o pătură gri.
L desfăcu cu grijă – și văzu un copil. Era mic de tot, cu ochii închiși și fața palidă.
„O, Doamne…”, șopti el. „Cine te-a lăsat aici?”
Copilul era în viață. Respira – slab, dar uniform. Părea un bebeluș normal. Dar Daniel a observat brusc: pielea îi era prea rece, ca și cum ar fi stat acolo ore în șir.
Și încă ceva – avea o brățară de piele pe braț, gravată cu un nume:
„Emil K.”
Daniel nu știa ce să facă. Să sune la poliție? Nici măcar nu avea telefon.
Și-a scos haina veche, l-a înfășurat pe bebeluș și s-a dus la locul unde își petrecuse noaptea – un hangar abandonat la periferie.
Acolo, lângă un felinar slab luminat, a aprins un foc mic din resturi de lemne și a început să încălzească bebelușul.
Bebelușul s-a mișcat curând, și-a deschis ochii… iar Daniel s-a retras.
Ochii copilului erau neobișnuiți – enormi, aproape argintii, reflectând flăcările ca niște oglinzi.
Dar nu era frică în ei. Doar tăcere și atenție, ca și cum bebelușul… s-ar fi uitat prin el.
„E în regulă”, a spus Daniel cu o voce tremurândă. „Te voi ajuta.”
A luat sticla de apă, a înmuiat o cârpă în ea și a șters ușor fața bebelușului. Apoi a observat un mic pandantiv în jurul gâtului bebelușului – metalic, rece. Înăuntru era o mică bucată de hârtie.
A desfăcut-o:
„Dacă citești asta, înseamnă că te-a ales pe tine.”
Daniel a simțit un fior rece pe șira spinării.
Spre dimineață, bebelușul adormise. Daniel a stat treaz toată noaptea, ascultându-i respirația.
Dar cu cât privea mai mult, cu atât bebelușul părea să se schimbe. Pielea i se încălzea, iar obrajii i se înroșeau. Părea că viața se trezea în el – și cu fiecare minut care trecea, părea să se transfere de la el la Daniel.
A simțit o slăbiciune ciudată, dar nu din cauza oboselii – ca și cum o parte din puterea lui se scurgea către această mică creatură.
În zori, Daniel a auzit pași la intrarea în hangar.
O femeie într-o haină lungă stătea în prag – înaltă, severă, cu o batistă pe cap. Ținea o fotografie veche în mâini.
„L-ai găsit?”, a întrebat ea, privindu-l pe Daniel direct în ochi.
„Cine ești?”, a întrebat el, precaut.
„Eu sunt cea care îl caută de trei ani. Îl cheamă Emil. Dar… nu este chiar un copil.”
Ea s-a apropiat, iar copilul, trezindu-se, i-a întins mâna.
Daniel a simțit cum i se strânge sufletul.
„Ce vrei să spui? Cine este?”
Femeia a zâmbit trist:
„Este ceea ce oamenii numeau odinioară «un dar». Îi alege pe cei care sunt dispuși să renunțe la totul pentru altul.”
Copilul a început să respire ușor, iar lumina felinarului a devenit brusc mai puternică.
Daniel s-a uitat în jos – avea urme pe palme, ca niște arsuri solare.
„Deci va trăi acum”, a spus femeia. „Mulțumită ție.”
Nu a avut timp să răspundă. A privit-o doar cum se îndepărtează cu copilul în ceață, auzindu-i pașii dispărând în liniștea dimineții.
Mai târziu, tot ce au găsit în hangar a fost haina lui veche și o brățară mică cu inscripția „Emil K”.
Nimeni nu a înțeles cine era acest om fără adăpost – sau de ce nimeni nu mai dormise în acel loc de atunci, chiar dacă înăuntru era mereu cald…
