Seară târzie. Ceața plutea deasupra râului, podul slab luminat de felinarele ocazionale. Anna se întorcea acasă după muncă când a observat silueta unei femei în față. Femeia stătea chiar la marginea balustradei, cu haina fluturând în vânt și mâinile tremurând.
Anna a înlemnit. Totul din interiorul ei îi spunea că secundele contau.
„Hei!”, a strigat ea, pășind înainte. „Te rog, nu!”
Femeia nu s-a întors. A spus doar încet:
„Nimănui nu-i pasă de mine…”
Anna s-a apropiat, încet, fără să facă nicio mișcare bruscă.
„Da”, a spus ea încet. „Îmi pasă.”
Și-a întins mâna și, în acel moment, femeia a izbucnit în lacrimi. Anna a reușit să o apuce și să se țină cu toată puterea până când au sosit trecătorii.
Au trecut câteva zile. Anna se tot gândea la acea întâlnire. Femeia era în spital; îi promiseseră ajutor. Anna a decis să o viziteze – pur și simplu pentru că nu-și putea uita ochii.
Când a intrat în cameră, străina a ridicat privirea… și a pălit.
„Tu erai…” a șoptit ea. „Erai lângă râu atunci?”
Anna a dat din cap. Femeia și-a acoperit fața cu mâinile și a izbucnit în lacrimi.
„Trebuie să-ți spun… Acum câțiva ani, în ploaie, lucram într-o tabără școlară. Un băiat a ieșit în fugă pe stradă după o minge… Am reușit să-l prind – și mașina m-a ratat la un centimetru. Îl chema… Oliver, cred.”
Anna a înlemnit. Inima îi bătea atât de tare încât i-a tăiat respirația.
„Fiul meu”, a șoptit ea. „Fiul meu se numește Oliver.”
Amândoi au tăcut. Liniștea era străpunsă doar de sunetul ploii de afară. Anna a înțeles: în acea seară, pe pod, soarta pur și simplu achitase o datorie. Salvase viața celei care salvase odată cel mai prețios lucru pe care îl avea.
Uneori, bunătatea se întoarce când ne așteptăm mai puțin. Și chiar dacă lumea pare indiferentă, își amintește de cei care au salvat odată pe altcineva.
