Dimineața devreme plutea deasupra unei străzi vechi din micul oraș austriac Braunau am Inn. Ceața se ridica dinspre râu, iar caldarâmul ud strălucea după ploaia nopții. Vânzătorii își instalau tarabele, puneau umbrele și expuneau mere, brânzeturi și produse de patiserie.
Și printre ei – ca întotdeauna – stătea ea. Numele ei era Greta Lange, în vârstă de 78 de ani. Mică de statură, cocoșată, purtând o eșarfă gri de lână, așeza același coș pe o masă pliantă veche și punea fructe. Dar nu mere și pere obișnuite, ci unele ciudate, nevăzute – fructe violet închis, ca smochinele, doar că cu pulpă chihlimbar. Uneori erau verzi și striate, ca dintr-un basm. Nimeni altcineva nu avea așa ceva.
Le vindea pentru o sumă de nimic – un euro bucata, chiar dacă toată lumea știa că, dacă erau exotice, ar costa de câteva ori mai mult.
„Doamnă Greta, de unde luați astfel de fructe?”, a întrebat Anna Krause, o brutară de alături.
Bătrâna doar a zâmbit. „De la nepotul meu. El îl aduce.”
Toată lumea credea că nepotul lucrează undeva în străinătate: Italia, Grecia, cine știe. Nimeni nu bănuia ce se ascunde în spatele ei.
Într-o dimineață, o mașină neagră cu stema poliției a oprit la piață. Inspectorul Jonas Klein și ofițerul Marta Vogel au coborât. S-au dus direct la masa Gretei.
„Doamnă Lange, trebuie să vă punem câteva întrebări. Vindeți fructe fără permisiune?”
„Vreau doar ca copiii să mănânce ceva gustos și sănătos…”, a răspuns ea calm.
Dar Marta a scos o fotografie din geantă. În ea se vedea exact fructul acela. Raportul spunea: „Descoperit la reședința Dr. Stefan Müller. Seră experimentală. 14 exemplare lipsă. Hibrid rar, cultivat prin inginerie genetică. Foarte toxic dacă este manipulat necorespunzător.”
Jonas s-a uitat fix la bătrână:
„Înțelegi că aceste fructe nu ar trebui să fie disponibile pentru vânzare? Unde este sera? Unde este nepotul tău?”
În acel moment, Greta a privit în jos. Mâinile ei, acoperite de piele subțire, tremurau.
„Nepotul meu… Leon… nu aduce fructe. A dispărut acum trei ani.”
„Cum a dispărut?”
„Lucra ca asistent pentru Dr. Müller. Într-o zi, nu s-a mai întors acasă. Poliția a spus că pur și simplu a plecat. Dar eu… i-am găsit jurnalul. Mi-a spus unde era sera. M-am dus acolo. Și de fiecare dată… am adus înapoi câteva fructe. Dacă oamenii încearcă, atunci munca lui Leon nu a fost în zadar.” Poliția nu a crezut la început, dar apoi s-a dus la adresa pe care le-o dăduse.
Dincolo de pădure, pe terenul unei vechi proprietăți, au găsit o casă dărăpănată. În spatele ei, o seră ascunsă. O cupolă de sticlă, complet acoperită de mușchi și crăpături. Înăuntru erau zeci de plante ciudate, flori cu frunze translucide, copaci cu scoarță neagră și aceleași fructe.
Și pe o masă de metal, un caiet mucegăit. Prima pagină scria: „Leon Lange. Jurnal personal.” Ultima intrare era estompată, dar încă lizibilă: „Dacă bunica află că proiectul este închis, va pierde totul. Dacă eu dispar, să rămână măcar fructele…”
Greta a fost arestată sub acuzația de acces ilegal pe proprietate privată, distribuire de plante modificate biologic și posibile pericole pentru sănătate. Oamenii de la piață șopteau: unii plângeau, alții filmau cu telefoanele. În timp ce o urcau în mașină, ea a spus doar:
„Nu vindeam… Îmi împărtășeam speranța.” Mai târziu, experții au examinat fructele.
Și atunci s-a întâmplat cel mai neașteptat lucru: unul dintre profesori, Dr. Lukas Werner, a spus: „Cine a creat asta… este un geniu. Nu există mostre ca aceasta în lume. Și bunica nu este o criminală. Este ultima care știe drumul spre laboratorul dispărut.”
Și orașul s-a împărțit brusc în două tabere: cei care cereau eliberarea ei… și cei care se temeau că aceste fructe ar putea schimba totul.
