Soarele apunea în spatele unui șir de molizi întunecați când Mihail, un pădurar cu 30 de ani de experiență, a auzit un urlet slab, aproape trist. S-a oprit și a ascultat. Urletul venea din lacul înghețat – și suna ca și cum nu ar fi aparținut unei haite, ci unei singure creaturi disperate.
Mihail a urmărit sunetul. Zăpada scrâșnea, gerul îi mușca respirația. Când copacii s-au despărțit, a văzut lacul – și ceea ce i-a făcut inima să se strângă.
Chiar în centrul gheții era o gaură, gheața crăpa în jurul ei. Și în apropiere, pe jumătate scufundat, zăcea un lup. Labele din față îi tremurau, încercând să rămână pe gheață. Apa din jurul lui era întunecată de sânge. Laba îi era prinsă într-o capcană ruginită.
Lupul nu mai urla. Pur și simplu respira încet – și se uita la om.
„Ei bine, frate…”, a spus Mihail încet. „Vrei să trăiești? Atunci hai să nu facem nicio prostie.”
A legat o frânghie de centură și celălalt capăt de un pin. Gheața crăpa la fiecare pas. Lupul își ridică capul, dar nici măcar nu încercă să mârâie – nu-i mai rămăsese putere. Mihail se întinse pe burtă, se târî, aruncă frânghia peste labele lupului și trase încet.
La un moment dat, gheața de sub el scoase un scrâșnet ușor. El încremeni. Apoi încă o tresărire. Și fiara se trezi pe gheața solidă.
Amândoi se prăbușiră pe mal. Lupul respira greu, cu ochii închiși. Mihail văzu sângele răspândindu-se în pete stacojii pe zăpadă.
„Gata, asta e… Mă ocup eu de restul.”
Duse fiara în casă – pe o pătură veche, ca pe un câine rănit. Soba ardea, iar mirosul de rășină umplea camera. Mihail eliberă cu grijă capcana, curăță rana și bandajă-o. Lupul scânci, dar nu se împotrivi.
„Ai răbdare.” „Dacă mori aici, măcar nu în zăpadă”, mormăi el, dar mâinile îi erau moi.
Noaptea fu lungă. Lupul respira greu, uneori urlând încet în somn. Mihail stătea lângă sobă, bând ceai de plante și gândindu-se: „Ce fac? Am adus o fiară acasă… Bătrâne prostuț.”
Dar dimineața, lupul și-a deschis ochii.
Nu a mârâit. Pur și simplu s-a holbat în tăcere. Mult timp. Și apoi – încet, cu efort – a mângâiat palma pădurarului. Aproape imperceptibil.
Zilele au trecut. Lupul mânca puțin, bea apă și stătea întins lângă sobă. Uneori, când Mihail își curăța pușca sau rindelea lemne, fiara privea în liniște. Nu mai era furie în ochii lui – doar oboseală și… ceva care semăna cu recunoștință.
În a șaptea zi, lupul s-a ridicat. S-a dus la ușă. Mihail a deschis-o.
Afară era zăpadă proaspătă. Lupul a făcut un pas. S-a întors.
Mihail a dat din cap:
„Du-te.” Taigaua te așteaptă. Nu e treaba mea să te țin în brațe.
Lupul a mai zăbovit o clipă… și a dispărut în pădure.
A trecut o săptămână. Dimineața, în timp ce Mihail tăia lemne, a auzit un sunet familiar. Nu doar una, ci mai multe voci. Un urlet. Adânc, prelung. A mers până la marginea pădurii.
La marginea pădurii, printre brazi, stătea o haită. Liderul – un lup cenușiu cu o labă bandajată – s-a uitat direct la el. Era el.
Haita stătea calm – niciun atac.
Liderul s-a apropiat. Chiar până la marginea zăpezii de lângă casă. Și-a plecat capul, aproape imperceptibil.
Apoi s-a întors. Și, împreună cu haita, a dispărut în pădurea de iarnă.
Mihail a stat nemișcat mult timp. Apoi a spus încet:
„Mulțumesc și eu.”
De la iarna aceea, nimeni nu a mai văzut lupi în apropierea satului. Nimeni nu a mai auzit urletele nopții sub ferestre. Vânătorii se plângeau că haita rătăcise departe spre nord.
Dar în fiecare iarnă, când cădea prima ninsoare, Mihail mergea la lacul unde odată crăpase gheața și privea în pădure.
Pentru că undeva acolo, printre pini și zăpadă, trăia un lup care odată nu-și mușca mâna… dar își amintea de căldura lui.
