În noaptea aceea ploua la fermă. Picături grele loveau acoperișul hambarului, iar vântul îndoia bătrânul cireș de lângă poartă. Serghei, un fermier dintr-un sat mic de lângă Penza, își făcea rondul obișnuit – verifica țarcurile, închidea ușile, hrănea animalele. Totul era de rutină până când a auzit un mieunat plângăcios de sub vechiul tractor.
Și-a luminat lanterna și a văzut o mică creatură udă tremurând de frig. O pisică. Însărcinată. Avea burta imensă, blana încâlcită, ochii înspăimântați, ca și cum ar fi implorat ajutor. Serghei s-a ghemuit:
„Ei bine, frumoasa mea… vei fi complet pierdută aici.”
I-a adus un castron cu lapte și niște fân cald. Pisica s-a retras cu prudență la început, apoi, ca și cum ar fi decis să aibă încredere în el, s-a târât într-un colț al hambarului și s-a ghemuit. Acolo a rămas.
Serghei s-a trezit în mijlocul nopții – ploaia nu se oprise. Hambarul era liniștit, doar câte un mieunat slab ocazional. Dimineața, când a venit să-și vadă oaspetele, i s-a strâns inima:
Lângă pisică zăceau niște mănunchiuri mici de blană – cinci pisoi.
A zâmbit:
„Ei bine, acum suntem mai mulți la fermă.”
Serghei le-a construit o cutie, a căptușit-o cu o jachetă veche și a așezat-o aproape de sobă. Pisica, ca și cum și-ar fi dat seama că este binevenită, a încetat să-i mai fie frică și chiar i-a permis să o mângâie.
Dar ciudățenia a început în dimineața celei de-a treia zile.
Fermierul a observat că pisica dispărea încontinuu. La început, a crezut că pur și simplu ieșea să-și facă „treburile pisicii”. Dar când s-a întâmplat asta de mai multe ori, a decis să o urmeze.
A mers prin grădină, apoi de-a lungul gardului – direct spre vechiul hambar, care nu mai fusese folosit de mult timp. Serghei a urmat-o în liniște… și când a deschis ușa care scârțâia, a înlemnit.
Înăuntru, pe o grămadă de paie vechi, zăceau mai mulți pisoi – nu ai ei! Sălbatici, slabi, înghețați.
Și pisica lui – ea îi ținea de cald. Îi hrănea pe rând atât pe ai ei, cât și pe străini, rostogolindu-se printre ei ca o mamă grijulie, ca și cum ar fi înțeles că nu vor supraviețui fără ea.
Serghei a rămas tăcut.
„Ești… o sfântă sau ceva de genul ăsta”, a șoptit el.
De atunci încolo, a început să-i hrănească pe toți. Pisica a adus puii sălbatici în casă, cu grijă, unul câte unul, ținându-i de gât. În câteva zile, erau nouă. Nu făcea diferența între „ai ei” și „ei”. I-a lins pe toți, i-a încălzit pe toți, i-a protejat de frig și de câini.
Serghei nu s-a putut abține să nu zâmbească. A pus chiar și un semn pe cutie:
„Casa mamei Murkăi”
Vecinii au râs:
„Serghei, ai un adăpost pentru pisici?”
„De ce nu?”, a răspuns el. „Uite: nu toată lumea are inima pentru așa ceva, dar ea este singura pentru toată lumea.”
O lună mai târziu, pisoii crescuseră, alergând prin curte, cățărându-se în cizme și alergând după găini. Pisica stătea întinsă la soare, observându-și cu mândrie „grădinița”.
Și apoi, într-o dimineață, Serghei a observat că dispăruse. Dispăruse. Îi lăsase pe toți pisoii cu el, ca și cum ar fi știut că se poate descurca.
A așteptat mult timp, căutând prin zonă, dar nu a găsit-o niciodată. Dar acum, în fiecare seară, când iese în curte, nouă cozi dungate aleargă în jurul lui. Și de fiecare dată, spune încet:
„Mulțumesc, Murka. Mi-ai arătat ce este adevărata bunătate.”
