O vecină s-a plâns că un bătrân din curtea casei vorbește tare singur, dar când s-au apropiat, s-a dovedit că nu e singur.
În curtea vechii case, în fiecare zi, la aceeași oră, apărea un bărbat cu un baston. Scund, uscat, purtând o haină gri ponosită și o căciuliță ordonată. Se numea Victor, dar majoritatea vecinilor, dacă știau acest nume, îl uitaseră de mult. Pentru ei era doar „bunicul ciudat de pe banca de lângă locul de joacă”.
Victor se așeza întotdeauna pe aceeași bancă de lângă locul de joacă al copiilor, lăsa lângă el o pungă subțire din plastic și începea să vorbească. Cu voce tare, cu pauze, ca și cum ar răspunde cuiva invizibil:
— Nu-ți face griji, sunt aici. Nu am plecat nicăieri. Mă auzi?
Tinerele mame arunca priviri încolțite, șopteau între ele și își luau copiii cât mai departe. Într-o seară, în grupul de pe chat al blocului, a apărut un mesaj de la o vecină pe nume Lisa: „Colegi, trebuie să facem ceva. Bătrânul ăsta țipă din nou în curte. Copilul s-a speriat. Se vede că nu este în toate mințile. Poate ar trebui să chemăm pe cineva?”.
În ziua următoare discuția a continuat la intrare. Unii propuneau să sune la serviciile sociale, alții la poliție. Doar o singură persoană a tăcut. Era Anna, care locuia la etajul trei. O observa pe Victor în fiecare zi prin fereastra bucătăriei, în timp ce spăla vasele. Și de fiecare dată ceva o împiedica să iasă, să se apropie, să-l întrebe pur și simplu cum se simte.
În ziua în care Lisa a spus tare, în fața tuturor: „Așa nu se poate, asta e curtea, nu un spital de nebuni”, Victor, trecând pe lângă ei, a auzit totul. A tresărit ușor, s-a oprit, dar n-a zis nimic. Doar și-a strâns bastonul mai tare și s-a dus spre banca lui. Anna a simțit un nod în stomac și, în timp ce ceilalți discutau aprins „cum să scape de problemă”, ea a coborât liniștit în curte.
Victor deja era așezat. În fața lui, pe bancă, era întins o pătură veche de copii, cu colțurile tocite. El a netezit-o cu palma, ca și cum ar fi mângâiat capul cuiva, și a început din nou să vorbească:
— Azi iarăși sunt nervoși, auzi? Nu le place când se face gălăgie. Dar noi niciodată nu am râs tare, nu-i așa? Tu mereu te temeai să nu sperii păsările…
Anna s-a oprit la câțiva pași, fără să știe cum să înceapă. Victor a observat-o și s-a făcut roșu, ca și când l-ar fi prins cineva făcând ceva de rușine.
— Scuzați-mă, nu deranjez pe nimeni? — a întrebat el încet.
— Nu, deloc, — a dat din cap Anna. — Pot să mă așez?
El a dat din cap uimit, s-a făcut loc și a ținut păturica cu grijă.
— Eu… — a început Anna și s-a blocat. — Vecinii spun… că vorbiți singur…
— Vorbesc, — a confirmat Victor calm. — Altfel el ar crede că l-am uitat.
Anna a privit cu atenție locul gol de lângă păturică.
— Cu cine vorbiți?
Victor a tăcut un moment, parcă gândindu-se dacă să împărtășească.
— Cu fiul meu, — a răspuns în cele din urmă. — Se numea Leo.
Inima Annei a tresărit dureros.
— Unde este acum? — a întrebat ea cu grijă.
Victor a privit către locul de joacă, unde copiii alergau după o minge.
— Aici, — a dat din cap spre păturică. — Aici mă aștepta întotdeauna după muncă. Stătea pe bancă, se balansa pe picioare și îi făcea cu mâna. Când avea șase ani, soția și cu mine i-am promis că ne vom muta într-un alt cartier. Mai aproape de parc, de râu. Să aibă un „curte adevarată de copii”. — Victor a zâmbit amar. — N-am apucat.
Anna se temea să pună următoarea întrebare, dar cuvintele au ieșit singure:
— El… nu mai e?
Victor a expirat, ca și cum i-ar fi fost smuls aerul din plămâni.
— Acum cinci ani, — a spus el. — Zi obișnuită. Drum obișnuit spre școală. Șoferul a spus că „nu l-a văzut pe copil”. Eu am țipat în stradă atunci, dar… — a făcut o mișcare cu mâna. — Acum vin întotdeauna la timp. Așa cum am promis. În fiecare zi. La aceeași oră. Să știe că-l aștept, dacă întârzie pe drum.
Anna a simțit cum lacrimile îi dau să curgă. A privit păturica — veche, decolorată, cu desene cu mașinuțe.
— Înțeleg că vecinii cred că am înnebunit, — continua Victor. — Dar ei n-au fost la morgă când îi țineam palma și înțelegeam că nu o va mai strânge niciodată pe a mea. N-au auzit cum doctorul spunea calm: „Moartea a fost instantanee”, ca și cum asta ar consola. Iar eu… eu tot vorbesc cu el, pentru că cel mai înfricoșător lucru este tăcerea.
În acel moment a venit Lisa. A văzut-o pe Anna, pe bătrân și păturică.
— Anna, ești aici? — a început ea nemulțumită. — Tocmai discutam să scriem o plângere colectivă, altfel…
S-a oprit, întâlnind privirea lui Victor. În ochii lui nu era nici furie, nici nebunie — doar oboseală și o durere adâncă.
— Ați… scris deja? — a întrebat el încet.
Lisa s-a bâlbâit:
— Noi… ei bine… Copiii se sperie… El vorbește cu golul…
Anna s-a ridicat brusc.
— El vorbește cu fiul său, care a murit, — i-a spus ferm. — Și vine aici pentru că a promis odată să nu întârzie.
Lisa a rămas nemișcată, ca și cum ar fi primit o lovitură. Și-a mutat privirea spre păturică, apoi spre Victor. Buzele îi tremurau.
— Nu știam… — a șoptit ea.
— Nimeni n-a întrebat, — a răspuns calm Victor.
Tăcerea a cuprins banca. Râsul copiilor de pe terenul de joacă a devenit brusc prea tare, aproape dureros.
— Victor, — a spus încet Anna, — pot… uneori să stau cu tine? Doar să așteptăm împreună?
El s-a uitat la ea de parcă nu credea că a auzit acele cuvinte.
— Dacă nu-ți este frică… — a încercat să glumească, dar vocea i-a tremurat.
— Eu mă tem doar de un singur lucru, — a făcut Anna din cap. — Să nu rămână vreunul dintre noi singur când începe să aștepte.
A doua zi, când Victor a venit la banca lui, acolo nu mai era doar păturica lui veche, ci și o păturică nouă, mică, cu stele colorate. Cineva fixase cu grijă pe spătar o notă: „Leo, și noi suntem bucuroși că ești cu noi. Vecinii”.
Victor a stat mult timp, neîncrezător să se așeze. Atingând noua pânză cu mâna, ca pe părul fiului său mic, s-a așezat. De data asta vorbea mai încet, dar cu hotărâre, privind amândouă păturile:
— Vezi, băiete, ți-am spus că uneori oamenii te pot auzi dacă le explici…
Și câțiva locuitori ai vechii case au realizat brusc că nu privesc un „bunic ciudat”, ci un tată care pur și simplu a iubit prea mult un copil ca să învețe să păstreze tăcerea.
