Vecinii șopteau că bătrânul din curte a înnebunit: în fiecare zi planta în nisip cărăbuși mici și vorbea cu o bancă goală. Copiii, trecând pe lângă el, trăgeau mamele de mânecă: „Uite-l iar…”, iar acestea îi întorceau spatele, prefăcându-se că se grăbesc. Doar un băiat mereu rămânea în urmă și privea mai mult decât ceilalți.
Bătrânul se numea Victor. Era cunoscut de mult în curte: odinioară repara tuturor scaunele, cărucioarele copiilor, bicicletele. Acum aproape că nu auzea fără aparat, mergea încet și locuia singur. În fiecare dimineață ieșea în curte, așeza cu grijă pe nisip cărăbușii vechi de copil – minusculi, cu vârfurile uzate – și se așeza pe o bancă alături.
Ștergea praful de pe cărăbuși, aranja șireturile și începea să vorbească. Nu tare, dar de parcă cineva l-ar fi ascultat:
– Azi avem soare, auzi? – făcea el cu capul spre gol. – Am fi putut să mergem la râu… Îți mai amintești că ți-era frică de broaște?
Oamenii treceau pe lângă el grăbindu-se. Unii chicoteau: „Iar face pe nebunul bătrânul”. Alții șopteau: „Zic că odată a avut un fiu…”. Dar nimeni nu știa cu siguranță ce s-a întâmplat. Victor nu vorbea cu nimeni despre asta.
Doar băiatul din al treilea imobil, slab, cu părul ciufulit, într-o zi nu a mai rezistat. Se numea Leo. Stătea lângă leagăne și privea cum bătrânul vorbea cu banca goală, până când a mers lângă el.
– Cu cine vorbiți? – a întrebat el simplu.
Victor a tresărit, și-a ridicat privirea. În ochii lui nu era nebunie – doar oboseală și o speranță ciudată.
– Cu un prieten, – a răspuns după o pauză. – De mult nu ne-am mai văzut.
Leo s-a așezat pe marginea băncii, cu picioarele atârnând.
– Prietenul e invizibil? – a șoptit el.
Victor a zâmbit ușor.
– Pentru ceilalți – da. Pentru mine – nu.
Din acea zi, Leo a început să vină la bătrân aproape în fiecare seară. Mama lui lucra până târziu, tatăl plecase din familie când Leo avea cinci ani. Acasă aproape că nimeni nu îl aștepta. Dar în curte, mereu îl aștepta Victor.
La început vorbeau despre fleacuri: despre școală, despre cum bicicletele erau altfel pe vremuri, grele, cu cadre groase. Apoi discuțiile deveneau mai profunde. Dar cărăbușii stăteau mereu aproape – ca niște mici martori.
Într-o zi Leo s-a hotărât:
– Sunt cărăbușii de copii, nu? Ai cui sunt?
Victor a tăcut mult timp. A rotit în mâini aparatul auditiv, parcă să verifice dacă funcționează.
– Ai fi putut să pui virgulele? – A spus el.
– Fiul meu, – a spus. – Se numea Daniel.
Leo a tresărit: pentru prima dată rostea numele celui pe care toți îl numeau doar „cineva”.
– Unde este acum? – a întrebat băiatul.
Victor a privit spre banca din față, cea de lângă care vorbea mereu.
– E aici, – a răspuns încet. – Când închid ochii.
Lovitura adevărată a venit după câteva zile, când o mașină cu logo-ul unui cămin privat a sosit în curte. Doi oameni politicoși s-au urcat până la Victor. Peste o oră, bătrânul a coborât cu o valiză în mână. Și în mâini – cărăbușii vechi.
– Bunicule Victor, unde mergeți? – a alergat Leo, apucându-l de mânecă.
– Să schimb curtea, – a zâmbit strâmb bătrânul. – Vecinilor le e greu să vadă discuțiile mele.
Leo s-a întors: în fața scării erau chiar adulți care șopteau; cineva oftase ușurat: „În sfârșit îl duc, că nu mai pot copiii să vadă așa ceva.” În acel moment, Leo a înțeles brusc că nimănui, în afară de el, Victor nu îi mai trebuia.
– Nu plecați, – a oftat el. – Eu… eu vin la dumneavoastră.
Victor i-a pus mâna pe umăr.
– Tu nu ai nevoie de mine, Leo. Ai nevoie de tatăl tău. Iar eu… – bătrânul a strâns cărăbușii. – Am nevoie de fiul meu.
Și, neașteptat, în fața tuturor, a adăugat:
– Daniel nu a murit. Doar că nu mai vine demult.
Curtea s-a făcut tăcută. Cineva a tușit stânjenit. Toți erau obișnuiți cu povestea „i-a murit copilul”, era mai ușor să-i compătimești și să întorci privirea. Dar iată că era altfel: fiul era viu, doar uitase.
– Mă gândeam că, dacă îi plantez în nisip cărăbușii în fiecare zi, poate într-o zi va veni și va vedea că încă îl aștept, – a spus Victor. – Dar, vezi tu…
L-au urcat în mașină. Leo a rămas nemișcat. Mașina a plecat încet din curte. În ultima clipă, Victor a deschis geamul și a strigat:
– Leo! Ia cărăbușii!
Băiatul a alergat, iar bătrânul i-a pus în mâini cizme mici, calde de la căldura palmelor.
– Dacă Daniel vine vreodată… arată-i că l-am așteptat, – a șoptit Victor.
Mașina a plecat. Curtea s-a făcut neobișnuit de tăcută.
Seara, mama lui Leo s-a întors în cele din urmă mai devreme. Obosită, iritată. Băiatul s-a așezat în fața ei în bucătărie și a pus cărăbușii pe masă.
– Mamă, – a început el. – Dacă într-o zi voi crește și voi pleca, mă vei aștepta?
Ea l-a privit surprinsă.
– Ce prostii sunt astea? Desigur că da.
Leo a înghițit în sec.
– Atunci… poate și tu uneori vrei să te aștepte cineva? – a întrebat. – Nu doar eu.
Ea nu a înțeles imediat. Apoi a început să plângă – încet, aproape în tăcere. Pentru prima dată după mult timp au vorbit cu adevărat, nu doar pe fugă.
Peste o săptămână, cu degete tremurânde, Leo a format numărul de pe o hârtie găsită în buzunarul cărăbușului. Pe ea erau doar trei cuvinte și un număr: „Daniel, fiul meu” și un telefon.
– Alo? – a auzit o voce tânără la receptor.
Leo a respirat adânc.
– Bună ziua. Mă numesc Leo. Sunt… vecinul tatălui dumneavoastră. El vă așteaptă foarte mult. În fiecare zi a pus cărăbușii dumneavoastră de copil în nisip și vorbea cu o bancă goală.
La capăt s-a făcut liniște. Apoi s-a auzit respirație grea.
– Câți ani are? – a întrebat vocea răgușit.
– Mulți, – a răspuns sincer Leo. – Dar încă aude… dacă vorbiți tare.
Peste o lună, un taxi a intrat în curte. A coborât un bărbat înalt cu o valiză. A stat mult timp privind banca goală și amprentele cărăbușilor mici pe care Leo le-a așezat iar cu grijă în nisip.
– Aici… stătea el? – a întrebat bărbatul.
– Da, – a dat din cap Leo. – Acum e la cămin. Pot să vă arăt.
Când Daniel a intrat în camera tatălui, Victor l-a luat mai întâi drept infirmier. Apoi s-a uitat mai bine și a oftat abia auzit:
– Tu… ai venit?
Daniel nu știa ce să spună. Ținea în mâini aceiași cărăbuși de mici.
– Un băiat m-a sunat, – a spus el. – Mi-a zis că încă îi așteptați.
Victor și-a închis ochii. Ridurile feței i s-au netezit, cu parcă ar fi adormit ca un copil.
– Deci nu am vorbit degeaba cu banca goală, – a șoptit. – Ea totuși pe cineva a chemat.
Iar în curte, departe de aici, Leo a așezat din nou cărăbușii mici în nisip. De data aceasta – doar așa. Ca oricine trece pe lângă ei să vadă și să se gândească: pe cine el însuși nu a mai așteptat de mult și despre care e mai ușor să taci decât să formezi un număr și să spui o singură propoziție: „Îmi aduc aminte de tine”.
