Mia nu și-ar fi imaginat niciodată că va crește singură un fiu. La doar 24 de ani, lucra în ture duble la un restaurant, se întorcea acasă într-un apartament micuț și se prăbușea în pat, doar pentru a se trezi și a o lua de la capăt. Oamenii vedeau cearcănele de sub ochii ei, dar nu și povara pe care o purta în interior: teama de a nu putea plăti chiria, rușinea de a-și trimite fiul la școală cu pantofi second-hand, vinovăția care o chinuia pentru că nu era niciodată suficient de bună.
Fiul ei, Leo, avea șase ani: era vioi, curios și prea perspicace. Odată, el a întrebat-o: „Mami, de ce nu avem un tati?”. Mia avea un nod în gât. Ea i-a răspuns: „Pentru că tu și cu mine suntem suficient de puternici singuri”. Dar noaptea plângea în pernă.
Cea mai grea parte nu era oboseala. Era singurătatea.
Într-o seară, după o tură epuizantă la serviciu, Mia a urcat cu greutate scările până la apartamentul ei, ținând în mână cumpărăturile și mâna lui Leo. În fața ușii, a observat ceva ciudat: un plic mic ascuns sub preș.
Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită. Patru cuvinte, scrise cu o caligrafie dezordonată:
„Nu mai ești singură.”
I s-a strâns stomacul.
S-a uitat în jurul holului. Era gol. Nu se auzea niciun sunet, în afară de zumzetul becului care pâlpâia deasupra capului ei. A vrut să considere asta o glumă proastă, dar a doua zi a apărut un alt bilet.
„El te protejează.”
Mia simți cum i se face sânge rece.
Îngrozită, se duse la poliție. Aceștia ridicară din umeri. „Ar putea fi un vecin. Ar putea fi nimic. Anunță-ne dacă situația se înrăutățește.”
Dar pentru Mia, situația se înrăutățise deja. Fiecare scârțâit din clădire o făcea să tresară. Fiecare privire aruncată de un străin o făcea să strângă mai tare mâna lui Leo. Își încuiase ușa cu două încuietori, lăsa televizorul pornit noaptea și dormea cu o bâtă de baseball lângă pat.
Și apoi a venit telefonul.
Era aproape miezul nopții. Telefonul a sunat o dată, de două ori, de trei ori. Mia a răspuns cu mâinile tremurânde.
„Alo?”
Tăcere. Apoi o voce masculină joasă și răgușită:
„Tu nu mă cunoști. Dar eu te cunosc. Și îl cunosc pe fiul tău.”
Inima Miei bătea cu putere în piept. „Cine ești? Ce vrei?”
„Vreau să fii în siguranță”, a spus bărbatul. „Verifică rucsacul lui Leo.”
Linia s-a întrerupt.
Mia a lăsat telefonul să cadă, cu mâinile tremurând. A alergat în camera fiului ei, a deschis ușor rucsacul și a înghețat. Înăuntru era un alt bilet, împăturit în patru.
Pe ea scria:
„Uită-te sub podea, lângă patul tău.”
Toate instinctele îi spuneau să nu o facă. Dar trebuia să afle. Cu inima bătând cu putere, a ridicat scândura de lemn din podea. Sub ea se afla o cutie mică.
Înăuntru erau fotografii: cu ea, cu Leo, cu apartamentul lor. Fotografii făcute din afara ferestrei. De pe stradă. Din unghiuri care îi dădeau fiori.
Și sub teancul de fotografii, un ultim bilet:
„Nu a plecat. E mai aproape decât crezi.”
Mia își ținu respirația. Genunchii i se înmuiară.
Pentru că scrisul de mână, acel scris dezordonat pe care îl vedea de zile întregi, era inconfundabil.
Era fostul ei iubit. Bărbatul pe care credea că îl lăsase în urmă pentru totdeauna.
Bărbatul care jurase că nu o va lăsa niciodată să plece.
