O seară rece de toamnă se așternea peste un mic sat de la poalele dealurilor. O burniță transforma pământul în noroi lipicios, iar vântul sufla frunzele uscate pe stradă. Bătrânul Robert Meyer se întorcea de la magazin, înfășurat într-un impermeabil vechi, când, la ieșirea spre casa lui, a observat o bucată întunecată chiar în drum.
S-a oprit. La început, a crezut că este o cârpă. Dar apoi cârpa a început să se miște.
O botniță s-a ridicat din noroi – ochii plini de frică și implorare.
„O, săracul de tine”, a șoptit Robert, aplecându-se. „Cine te-a lăsat așa?”
Un câine stătea în fața lui, aproape de nerecunoscut sub un strat de pământ și bavuri. Tremura, laba îi purta urma unei tăieturi vechi, blana îi era încâlcită și urechile îi erau aplatizate. Robert a scos o bucată de pâine din pungă, a rupt-o și i-a întins-o. Câinele s-a apropiat ezitant, a adulmecat și a luat-o cu grijă. Apoi, ca și cum și-ar fi dat seama că bărbatul nu voia să-i facă rău, și-a pus capul în palma lui.
„Bine, hai să mergem, hai să mergem”, a spus bătrânul. „Hai să ne încălzim.”
Acasă, a aprins aragazul și a pus o oală cu apă pe aragaz. Câinele stătea lângă ușă, nemișcat, urmărindu-i fiecare pas cu ochii.
„Nu-ți face griji, nu-ți voi face rău”, a spus Robert încet. „Ne vom spăla acum și vom afla cine ești.”
A umplut un lighean cu apă caldă și a început să spele strat după strat de murdărie. Apa s-a înnegrit rapid, iar sub el a apărut un alt câine. Nu un câine vagabond, nu un câine vagabond. Blana lui era groasă, aurie și cândva bine îngrijită. În jurul gâtului avea un guler vechi, aproape uzat, cu o cataramă metalică.
Robert a mijit ochii, încercând să distingă inscripția. „Ce avem acolo?”
Și-a trecut degetul peste metal și a înlemnit.
Pe placă, abia lizibilă sub zgârieturi, era gravat:
„Bim. Satul Brenner. Proprietar – Edward Meyer.”
Bătrânul și-a retras mâna brusc ca și cum s-ar fi opărit.
Edward Meyer… fiul său.
Robert a stat mult timp pe scaun, privind câinele, care acum zăcea la picioarele lui, scâncind încet în somn.
Fiul său murise acum trei ani – se întorcea acasă de la serviciu pe un drum alunecos. Câinele său, un golden retriever pe nume Bim, era în mașină cu el. Mașina a fost găsită în râu, la fel și trupul lui Edward. Dar câinele nu a fost niciodată găsit.
Toată lumea a crezut că s-a înecat.
Și acum iată-o – murdară, slăbită, dar vie, zăcând la picioarele lui. Robert și-a trecut mâna peste capul ei cald, iar lacrimile i-au curs pe obrajii ridați.
„O, Doamne… Bim… te-ai întors?”, a șoptit el. „M-ai căutat… tot timpul ăsta?”
Câinele și-a deschis ochii, ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt, și și-a pus încet laba pe genunchiul lui. Robert s-a aplecat și a îmbrățișat-o, simțind cum ceva se sfărâmă înăuntru – durere, singurătate, dorul fiului său. Totul era amestecat.
Soba trosnea, ploaia bătea în fereastră, iar căsuța de la marginea satului părea din nou mai puțin goală.
De atunci, Bim stătea la picioarele lui Robert în fiecare seară, iar bătrânul citea cu voce tare din vechile scrisori ale fiului său, ca și cum i-ar fi spus tot ce nu avusese timp să spună în viață.
Uneori, Bim își ridica capul și se uita în ochii stăpânului său – așa cum îl privea pe Edward.
Și atunci Robert a știut: legătura dintre ei nu fusese ruptă. A durat doar trei ani lungi să ajungă acasă.
