Victor, un geolog pensionar, iubise taigaua toată viața. Avea deja peste șaptezeci de ani, dar în fiecare vară se retrăgea în vechea sa casă de lemn de lângă râu, unde condusese odinioară expediții. Localnicii se obișnuiseră de mult cu singurătatea lui – bătrânul trăia liniștit, repară acoperișul, culege ciuperci și prepară ceai de sunătoare.
Dar în ziua aceea, totul a mers prost.
Dimineața a început ca de obicei: o ceață ușoară se atârna printre pini, aerul mirosea a rășină și pământ umed. Victor a luat un coș și un termos cu ceai și s-a îndreptat adânc în pădure, acolo unde creșteau întotdeauna hribii. Câinele său bătrân, dar credincios, un husky pe nume Buran, alerga alături de el. Avea deja doisprezece ani, dar ochii îi străluceau cu aceeași devotament și putere ca înainte.
Mergeau de câteva ore când Victor a observat urme noi – amprente enorme de lăbuțe în pământul umed. „O ursoaică”, a mormăit el. „Și se pare că e cu puii…”
Buran se înălță, blana de pe gât i se zbârli. Victor era pe punctul de a se întoarce, dar dintr-o dată un răget jos, amenințător, s-a auzit de după tufișurile dese.
A avut doar timp să lase coșul jos și să alerge spre cel mai apropiat copac. Husky-ul a lătrat tare, distrăgând atenția ursoaicei, dar aceasta nu s-a retras – doi pui fugiseră de după tufișuri, iar acum mama își păzea cu înverșunare puii.
Tremurând, Victor s-a cățărat în cel mai apropiat pin. Mâinile i-au alunecat pe scoarța udă, respirația îi era sacadată, dar frica i-a dat putere. Era la aproximativ șase metri înălțime – și abia atunci a îndrăznit să se uite în jos.
Sub copac stătea o ursoaică uriașă, maro și roșie. A pufnit, s-a întors, s-a ridicat pe picioarele din spate și a zgâriat scoarța. Puii s-au cățărat în apropiere, cu boturile ridicate, privind în sus la bătrân.
„Pleacă!”, a strigat Victor. „Dispăreți, diavoli blănoși!”
Dar animalele nu au plecat. Minutele se târau ca o veșnicie. Simțea cum îi amorțesc brațele, fiecare creangă tremurând sub greutatea lui. Gaițele țipau undeva în depărtare, iar timpul părea încremenit între respirație și frică.
Trebuie să fi trecut o oră. Ursoaica nu dădea semne că va pleca. Victor știa că, dacă ar încerca să coboare, ar fi sfârșitul. Vocea îi era deja frântă de la țipete, gâtul îi era uscat, iar Buran… Buran dispăruse.
„Trebuie să fi fugit”, i-a fulgerat un gând amar. Și apoi a auzit un lătrat jos.
Tare, furios, încrezător. Buran se întorcea.
A țâșnit din spatele copacilor, murdar, cu smocuri de mușchi pe blană, dar la fel de hotărât ca întotdeauna. A luat-o la fugă, poziționându-se între urs și copac, și a început să mârâie, să latre și să se arunce, încercând să atragă atenția. Ursoaica și-a arătat dinții, a făcut câțiva pași spre el, apoi s-a oprit brusc.
Buran nu s-a retras niciun centimetru.
Victor a strigat de sus, ieșit din fire de frică și de durerea din brațe:
„Buran! Întoarce-te! Nu o deranja!”
Dar câinele, prefăcându-se că nu aude, a continuat să cheme fiara.
Ursoaica s-a lăsat în cele din urmă în patru labe, a pufnit din nou, s-a întors spre puii ei și, bombănind, a plecat. Puii au alergat ascultători după el, privind din când în când înapoi.
Când totul s-a liniștit, Victor nu a mai crezut imediat în propria supraviețuire. A coborât încet, cu genunchii tremurând, inima bătându-i puternic. Buran stătea lângă el, respirând greu, cu coada încă ridicată cu mândrie. Bătrânul a îngenuncheat și l-a îmbrățișat, apăsându-și fruntea de blana lui.
„M-ai salvat… lup bătrân”, a șoptit el. „M-ai salvat.”
Au mers înapoi mult timp. Soarele deja apunea, umbrele se lungeau, iar parfumul pădurii era dens și cald. Victor a mers, ținându-și mâna pe spatele câinelui, ca și cum s-ar fi temut că va dispărea dacă l-ar da drumul.
Mai târziu, la casă, a stat mult timp pe verandă, privindu-l pe Buran dormind la picioarele lui. Pălăria lui veche zăcea lângă el, iar o cană cu ceai rece zăcea pe masă.
S-a gândit la câți ani trăise, câte văzuse și cât de subțire poate fi linia dintre viață și moarte.
Și un singur sentiment i-a umplut sufletul – recunoștință infinită. Pentru că era cineva în apropiere care nu a fugit. Care nu s-a temut.
Care pur și simplu a venit și a salvat.
Și dimineața, când soarele a răsărit peste pădure, Victor a spus cu voce tare:
„Acum știu sigur, Buran… îngerii merg uneori în patru labe.”
