La început, au crezut că nu e nimic. Doar o ciudățenie, ceva ce fac uneori câinii. Max, golden retrieverul lor, intra în fiecare seară în sufragerie, mirosea același colț de lângă bibliotecă și apoi începea să latre. Coada îi era rigidă, urechile îndreptate în față, iar tot corpul îi era încordat.
„Poate sunt șoareci”, a sugerat tatăl, dar niciuna dintre capcane nu a prins nimic. „Poate că îi aude pe vecini”, a presupus mama, dar peretele în cauză nu era învecinat cu altă casă.
Noapte după noapte, se repeta aceeași rutină. Familia se așeza să se uite la televizor, iar Max îi întrerupea, mârâind și lătrând exact în acel loc. Uneori, chiar scormonea cu labele în podea, de parcă ar fi încercat să sape.
După câteva săptămâni, familia a început să se simtă neliniștită. Copiii refuzau să se joace în sufragerie după lăsarea întunericului. Părinții au început să o evite și ei, alegând în schimb să se adune în bucătărie. Totuși, Max nu s-a oprit niciodată. Întotdeauna în același loc. Întotdeauna același lătrat — ascuțit, urgent, de avertizare.
În cele din urmă, într-o seară, tatăl a decis că era de ajuns. Înarmat cu unelte, a mutat raftul de cărți la o parte. Praful s-a ridicat în aer, iar în spatele lui, peretele arăta… diferit. O contur slab vizibil, ca și cum ceva fusese sigilat cu mult timp în urmă.
Cu inima bătând cu putere, și-a lipit urechea de perete. Era gol.
Familia a schimbat priviri nervoase. Câinele a lătrat mai tare, aproape frenetic acum. Așadar, cu mâinile tremurânde, tatăl a lovit tencuiala cu ciocanul. Bucăți de perete s-au prăbușit, dezvăluind o cavitate ascunsă.
Ceea ce au văzut înăuntru i-a făcut pe toți să înghețe.
Nu era cablaj. Nu era izolație. Era o cutie mică de lemn, înghesuită cu grijă în spațiu. Tatăl a scos-o, cu mâinile tremurând. Când a deschis capacul, conținutul s-a revărsat în lumină — fotografii vechi, îngălbenite de timp, arătând fețe necunoscute care priveau fix spre aparatul foto. Alături de ele se aflau obiecte: un medalion de argint, o păpușă crăpată, scrisori scrise cu cerneală decolorată.
Mama a răsuflat, ducându-și mâna la gură. Copiii s-au strâns aproape, în timp ce Max a rămas pur și simplu așezat, în sfârșit tăcut, cu ochii fixați pe cutia deschisă, de parcă ar fi știut totul de la început.
În acea noapte, familia nu a dormit. Au sunat autoritățile a doua zi dimineață, dar misterul legat de cine ascunsese acele lucruri – și de ce câinele le simțise – nu a fost niciodată pe deplin rezolvat.
Și chiar și acum, când trec prin sufragerie, nu pot să nu arunce o privire spre acel colț, amintindu-și de nopțile în care Max lătra, avertizându-i despre un secret îngropat în propria lor casă.
