În fiecare dimineață, fix la ora nouă, domnul Arthur ieșea din casă și mergea pe jos spre autostradă. Purta mereu aceleași haine: o cămașă curată, pantaloni călcați, o haină și buchetul său mereu prezent de trandafiri. Stătea pe marginea drumului, tăcut, sprijinindu-se ușor în baston, privind în depărtare. Uneori făcea cu mâna mașinilor care treceau, alteori pur și simplu aștepta.
La început, vecinii râdeau – „un bătrân cu flori”, „așteptând un autobuz care nu există”. Dar zilele treceau, săptămânile se transformau în luni, și el tot stătea acolo. În fiecare zi. Iarnă, vară, ploaie, zăpadă – mereu cu flori.
Localnicii s-au obișnuit. Unii îl salutau, alții i se oferea să-l ia cu mașina, dar el refuza întotdeauna:
„Mulțumesc, aștept.”
Într-o zi, o tânără jurnalistă, Laura, a decis să-i afle povestea. S-a apropiat de el, s-a prezentat și l-a întrebat:
„Mă scuzați, așteptați pe cineva?”
Arthur a zâmbit.
„Da. Aștept.” În fiecare zi — la aceeași oră.
— Cine?
S-a uitat în depărtare și a spus încet:
— Soția mea.
Laura era confuză.
— Iartă-mă… dar…
El a dat din cap.
— Știu. A dispărut. Acum zece ani.
A expirat și a adăugat:
— Dar ea a promis: „Dacă poți, așteaptă-mă lângă drum, unde ne-am întâlnit prima dată.”
De atunci încolo, a stat acolo în fiecare zi — chiar în locul unde o văzuse prima dată, iar ea ținea și ea un buchet de trandafiri.
Oamenii au început să-i aducă un termos cu ceai și să-l ajute să schimbe florile. Cineva a amenajat chiar și o bancă în apropiere. Și apoi, într-o zi gri de noiembrie, nu a mai apărut. Oamenii au observat imediat.
Când vecinii au trecut pe la casa lui, pe masă era un buchet de trandafiri proaspeți — și o felicitare cu inscripția:
„Vă mulțumim că ați așteptat. Ne revedem pe drum.”
