Nika trecea mereu pe lângă această casă în drum spre serviciu. Veche, înclinată, cu geamuri sparte și tencuială scorojită. Odată frumoasă, cu rame sculptate, acum stătea ca și cum ar fi fost uitată. Primăvara, în jurul ei creșteau doar buruieni și iarbă ruginită, iar urme de graffiti acopereau pereții.
De fiecare dată când Nika se uita la ea, simțea o tristețe ciudată. Lucra ca florăreasă și avea obiceiul de a înviora totul în jurul ei – chiar și de a transforma borcane vechi în vaze.
Într-un weekend, a adus pur și simplu câteva răsaduri de petunie. Și-a pus mănuși, a săpat pământul chiar lângă gard, a plantat florile și le-a udat cu o sticlă. Nimeni nu i-a cerut să facă asta. Își dorea doar ceva care să locuiască din nou acolo.
Vecinii se uitau curioși. Cineva a chicotit:
„Oricum nu locuiește nimeni acolo, de ce să o decorezi?”
Dar Nika doar a zâmbit:
„Cel puțin e frumos aici.”
O săptămână mai târziu, a plantat mai multe – gălbenele, lavandă, câțiva asteri roz. Pe fundalul scândurilor gri, aceste pete de culoare păreau aproape miraculoase.
Și apoi – au început lucruri ciudate.
Mai întâi, o femeie în vârstă s-a apropiat de casă. A stat acolo mult timp, privind florile. Apoi și-a șters ochii și a lăsat un mic buchet. A doua zi, cineva a aprins o lumânare. Câteva zile mai târziu, pe poartă a apărut o fotografie – alb-negru, îngălbenită. Un cuplu tânăr în anii 1960, râzând și îmbrățișându-se, cu chiar această casă în fundal. Nika nu știa cine sunt.
Mai târziu, o femeie din curtea vecină a spus:
„Această casă a aparținut unei familii care a locuit cândva aici. Tânărul cuplu a plecat, apoi a fost un incendiu și nu s-au mai întors. Nimeni nu a mai locuit acolo, au rămas doar amintiri.”
Florile păreau să trezească ceva.
Oamenii au început să se oprească și să-și aducă propriile lucruri – ghivece mici, panglici, felicitări.
Cineva a scris cu cretă pe perete:
„Am iubit aici.”
O lună mai târziu, o mică grădină crescuse în jurul casei. Imperfectă, dar vie. Mirosea a pământ, rouă și ceva luminos care readucea speranța.
Într-o dimineață, Nika a văzut doi bărbați instalând o poartă nouă.
„Suntem nepoții celor care au locuit aici”, au spus ei. „Credeam că nimeni nu mai are nevoie de casă. Și acum, pare că ne așteaptă să ne întoarcem.”
Nika stătea în drum, petuniile ei legănându-se în apropiere.
Uneori, pentru a readuce viața, nu ai nevoie de nimic mare – trebuie doar să plantezi niște flori acolo unde trecea toată lumea.
