Pentru James Harper, un poștaș în vârstă de 56 de ani, acest traseu era unul familiar.
Livra scrisori în același cartier de aproape douăzeci de ani – știa cine era acasă când, cine aștepta colete și cine se plângea mereu de vreme.
Dar într-o zi de primăvară, totul s-a schimbat.
Casa de la numărul 47 de la colțul străzii Maple Road părea mereu liniștită.
Bătrânul cuplu – Margaret și Tom Brown – ducea o viață retrasă, ieșind rareori afară.
James știa că preferau să primească doar scrisori pe hârtie, fără internet sau gadgeturi.
Dar, în ultima vreme, cutia poștală era plină de tot.
Ziarele zăceau nedeschise, plicurile adunau praf.
Și în ziua aceea, când James s-a apropiat, un miros l-a alertat.
Era subtil – un amestec de umezeală, hârtie și ceva… nefiresc.
Poștașul a bătut la ușă și a strigat – liniște. Apoi a decis să se uite pe fereastră.
Perdelele erau trase, dar o ceașcă de ceai uscat era vizibilă pe pervaz.
Inima lui James s-a strâns. A sunat la poliție.
Când au forțat ușa, înăuntru s-a așternut o liniște mormântală.
Casa era în perfectă ordine, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc.
Dar pe masă zăceau scrisori pe care nimeni nu le trimisese vreodată.
În ele, Margaret scrisese cuiva – fiului ei, despre care se credea că murise într-un accident cu douăzeci de ani în urmă.
„Încă te aștept”, scria ultimul rând.
Și jos, pe podea, sub un covor vechi, au găsit o cutie de lemn.
Înăuntru erau zeci de scrisori, scrise cu același scris de mână, dar… semnate cu numele acestui fiu.
Mai târziu, experții au stabilit că scrisorile fuseseră într-adevăr scrise la momente diferite.
Dar nimeni nu a putut explica cine le-a scris – la urma urmei, fiul dispăruse cu adevărat.
Multă vreme, James nu a putut scăpa de sentimentul că fusese martor la secretul altcuiva, unul pe care nimeni nu trebuia să-l dezvăluie.
De atunci, spune că fiecare scrisoare nu este doar hârtie.
E speranța cuiva, ascunsă printre rânduri.
