Emma a tremurat de frig și de lumina puternică. Era ora 6:02 dimineața. Pătura era deja pe podea, iar soacra ei, Margaret, stătea deasupra ei, cu mâinile în șolduri. Vocea ei era rece, dură, ca metalul:
„Ridică-te, leneșule! Mi-e foame! Cât poți sta întinsă?! E un bărbat acasă și tu încă dormi!”
Emma și-a acoperit instinctiv burta. Însărcinată în șase luni, o noapte nedormită din cauza durerilor de spate… și apoi s-a întâmplat din nou asta. Soțul ei, Lucas, dormea lângă ea. Nici măcar nu se trezise – mama lui umbla prin casă ca o regină, permițându-i totul.
„Margaret… Mi se face rău… Abia am dormit…” a șoptit Emma.
„Sarcina nu e o boală! Am avut trei copii și încă muncesc din greu. Și tot ce faci este să dormi și să-ți pară rău pentru tine. Ridică-te și fă micul dejun!”
Emma s-a ridicat încet, cu picioarele tremurând. În bucătărie, tăia pâine când a simțit că aerul dispăruse. Un bâzâit în urechi, stele în fața ochilor.
Margaret, stând lângă aragaz, a spus leneș:
„Și fără dramă, ai înțeles? Respiră adânc și apucă-te de treabă. Îmi plac ouăle bine făcute.”
Emma a vrut să răspundă… dar în schimb, farfuria i-a fost smulsă din mâini. Farfuria s-a spart. S-a sprijinit de masă și a alunecat încet pe pământ.
„Oh, iată-ne! Se preface din nou!”, a pufnit soacra ei.
În acel moment, Lucas a apărut în prag. Somnoros, ciufulit, dar era ceva nou în ochii lui.
„Ce se întâmplă aici?”
Margaret a făcut un gest cu mâna.
„Soția ta stă iar pe spate! Mi-e foame, nici măcar nu am avut un copil încă și deja se zvârcolește!”
„Destul.”
Sunetul lui „destul” i-a făcut pe amândoi să tacă.
A ridicat-o pe Emma și a așezat-o pe un scaun.
„Nu te simți bine? Respiră, sunt aici.”
„Lucas! Nu-mi vorbi așa! Sunt mama ta!”
„Și ea este soția mea. Și mama copilului meu.”
L-a chemat pe doctor.
Dr. Harrison a sosit în 25 de minute. Tensiunea ei era foarte scăzută.
„Stres. Periculos. Are nevoie de odihnă. Fără țipete. Fără treburi casnice. Și fără presiune emoțională.”
Margaret a rămas acolo, palidă. Doctorul s-a uitat sever la ea:
„Dacă vrei un nepot, las-o în pace. Sau voi raporta eu însumi la serviciile sociale.”
Când doctorul a plecat, casa era liniște mormântală.
Lucas s-a apropiat de mama lui și, pentru prima dată în viața lui, a spus:
„Mamă, alegerea e simplă. Ori locuiești cu noi – dar respect-o pe Emma.” Ori îți voi închiria un apartament. Și vom locui separat.
Margaret s-a întors. Nu a răspuns. Dar, pentru prima dată, nu a răspuns nimic.
În seara aceea, a venit la Emma, ținând în mână o tavă cu supă.
„Eu… nu știu cum să fac asta. Dar mănâncă. Trebuie.”
Nu o scuză. Ci un început.
Trei luni mai târziu, s-a născut o fetiță – Sophia.
În maternitate, Margaret stătea lângă fereastră, uitându-se la nepoata ei – și a spus încet:
„Și mie mi-a fost frică când eram însărcinată cu primul meu copil. Pur și simplu… nimeni nu m-a protejat.”
Emma s-a uitat la ea și și-a dat seama că ceva se schimbase.
Acum Margaret aduce ceai dimineața. Nu țipă. Uneori ajută cu pătuțul.
Și într-o noapte, Emma s-a trezit la o șoaptă ușoară:
„Shhh, iubito… Bunica a venit…”
Emma își amintește încă de acea dimineață – frigul, pătura de pe podea și cuvintele „Trecă-te, leneșule”.
Dar își amintește și de Lucas stând în fața ei pentru prima dată. Și cum a apărut în sfârșit o replică: nimeni nu are dreptul să rupă pătura de pe o femeie însărcinată. Chiar dacă este vorba de mama ei.
