Ieri dimineață, pe la șapte, am ieșit în grădină – ca de obicei: să ud trandafirii, să adun merele căzute, să respir aerul răcoros. Totul era liniștit până când am observat ceva lung, subțire, gri-verzui lângă cărarea cu piatră. Zăcea în iarbă, ca o frânghie veche. Chiar m-am apropiat să o ridic, dar un gând mi-a trecut prin minte:
„Dacă e un șarpe?”
Am înlemnit. Tăcere câteva secunde. Și apoi „frânghia” a tremurat ușor… apoi și-a ridicat capul.
Era un șarpe. Lung, întunecat, cu pielea lucioasă și o privire ciudat de atentă. Nu ataca. Doar… mă privea. Ca și cum m-ar fi evaluat.
Am făcut un pas înapoi. Inima îmi bătea cu putere. Dar în loc să se târască, șarpele s-a târât încet… spre mine.
Aproape că am țipat, dar înainte să pot, a trecut pe lângă mine. Calm, ca și cum aș fi fost aer. S-a îndreptat spre verandă… unde pisica mea, Marsik, era ghemuită la soare.
Pisica a sărit în sus, și-a arcuit spatele și s-a pus între mine și șarpe. A șuierat, cu blana zbârlită și coada zbârlită. Șarpele și-a ridicat capul… și s-au privit fix aproape un minut.
Apoi… s-a întors. S-a târât calm în iarba înaltă, spre bătrânul măr.
Am strâns pisica la piept, cu mâinile tremurânde. Mai târziu, soțul meu s-a plimbat prin grădină cu un felinar – nu era nimeni acolo. Doar iarbă călcată în picioare.
Dar de atunci, am senzația că cineva încă mă privește de la umbra mărului.
Și pisica – acum merge înaintea mea în fiecare dimineață. Și grădina nu mai pare la fel de sigură ca înainte.
