Anna locuia într-o căsuță de lemn la marginea satului. Vara aceea fusese insuportabil de caldă – aerul era nemișcat, iarba se îngălbenise, iar nori de insecte se învârteau constant deasupra caselor. Dar într-o zi, muștele păreau să înnebunească. Erau atât de multe încât Anna se trezea bâzâind, cu zeci, dacă nu sute, din aceste creaturi josnice cocoțate pe pervazuri.
A încercat totul: a acoperit ferestrele cu tifon, a spălat podelele cu oțet, a cumpărat bandă adezivă, chiar a pornit un fumigator. Dar muștele păreau să râdă de eforturile ei. Erau peste tot – pe mâncare, pe pereți, chiar zburând în ceaiul ei.
„Nu mai putem trăi așa”, a șoptit ea într-o dimineață când a descoperit că muștele roiiseră nu doar în bucătărie, ci și în dormitor.
Sfatul care a schimbat totul
În acea seară, disperată, Anna a scris unui mesager local:
„Băieți, ajutați-mă! Muștele au preluat casa. Banda adezivă nu ajută. Ce ar trebui să fac?”
Câteva minute mai târziu, vechea ei vecină, Marta, a răspuns:
„Pune capcana bunicului meu. Durează 5 minute. Până dimineață, nu va mai rămâne nicio muscă.”
Anna a pufnit sceptică, dar Marta a continuat:
„Ia o sticlă de plastic.”
„Taie-i gâtul și pune-o la loc ca pe o pâlnie.”
„Toarnă zahăr pe fund, adaugă puțină drojdie și umple-o cu apă caldă… sau încearcă oțet, zahăr și miere.”
„Lasă-o să stea peste noapte. Doar nu-ți face griji pentru ce se întâmplă dimineața.”
Anna a decis să încerce. „Nu poate fi mai rău”, s-a gândit ea.
O noapte de așteptare
Capcana stătea pe masa din bucătărie. Un șuierat ușor de zahăr dizolvat și drojdie se prelingea în sticlă. Mirosea dulce, ușor acru – exact genul pe care îl iubesc muștele.
Anna nu a putut dormi toată noaptea – vântul zdrăngănea obloanele și un bâzâit urât se mai auzea încă în spatele peretelui. S-a trezit în zori — și primul lucru pe care l-a auzit… a fost liniștea. Niciun sunet de aripi, nicio murdărie lipicioasă pe geamuri.
Ceea ce a văzut a făcut-o să facă un pas înapoi.
Anna a intrat cu precauție în bucătărie. La început, a crezut că a auzit greșit. Dar nu.
Nici o muscă pe masă.
Nici pe pervaz.
Nici pe lampă, unde de obicei stăteau în grupuri.
S-a apropiat de sticlă — și a înlemnit.
Înăuntru, pe pereți și în lichidul dulce, pluteau zeci, chiar sute de muște. Vii, moarte, târându-se — dar toate înăuntru. Nu mai zburau prin casă. NICI MAI NU rămăsese una.
Anna a simțit cum i se face pielea de găină.
„A… funcționat?” a șoptit ea încet.
A doua zi dimineață, vecinii au întrebat un singur lucru.
Anna a scos sticla afară ca să o arunce. Dar Marta a râs doar:
„Nu-l arunca. Fă-ți unul nou. Îți va fi de folos.”
„De ce?” a întrebat Anna, surprinsă.
„Pentru că muștele sunt doar începutul. Ele gravitează întotdeauna acolo unde ceva mai rău e pe cale să apară…”
Anna s-a uitat întrebător la vecina ei. Dar Marta a zâmbit doar cu subînțeles.
Din ziua aceea, muștele nu au mai apărut. Dar o săptămână mai târziu, Anna s-a trezit noaptea din cauza unui foșnet ciudat sub verandă… și și-a dat seama că Martha avea dreptate.
