Vânturile de iarnă din acele stepe erau nemiloase. Veneau pe neașteptate – cu un urlet aspru, cu zăpadă mușcătoare și un frig care crăpa copacii. Pe marginea drumului, între un hambar înclinat și tufișuri înghețate, zăcea ea.
Câinele – slăbită, cu ochii înfundați, cu labele din față lipsă. Corpul ei era aproape invizibil din cauza zăpezii. Tremura, dar nu se mișca – respira doar greu, acoperind ceva mic, abia auzit, scârțâind.
Sub corpul ei se aflau patru căței. Mici ghemotoace calde de blană i se lipeau de piept, îngropându-și nasurile în blana caldă, fără să știe că mama lor își reținea durerea cu toată puterea. Nu se putea ridica, nu putea alerga, nu putea obține mâncare. Dar îi putea proteja de vânt, de șacali și de frigul nopții.
Cum a fost găsită
Un cuplu căsătorit, Marina și Ben, locuia la marginea satului. Nu erau voluntari; pur și simplu mergeau în fiecare dimineață la zona pădurii pentru a aduna lemne de foc. În ziua aceea, Marina s-a oprit brusc și a spus:
„Ați auzit asta?”
„Ce?”
„Plânge… dar nu un copil. Ca niște… căței.”
Au urmărit sunetul. Dincolo de ploaia căzută, au văzut o pată întunecată, aproape înghețată în zăpadă. S-au apropiat, iar Marina și-a acoperit gura cu mâna.
Câinele și-a ridicat capul. Nu era răutate sau implorare în privirea lui – doar o singură rugăminte: „Nu-i atingeți.” A mârâit încet, nu de frică, ci dintr-o dorință disperată de a proteja puii până la capăt.
Marina s-a prăbușit în genunchi.
„Fetiță… tu… fără lăbuțe… O, Doamne…”
Lăbuțele din față erau retezate – ca și cum ar fi fost smulse de o capcană sau de o mașină. Rănile erau vechi, înghețate, dar corpul ei era umflat de infecție. Și totuși, ea trăia. Trăia doar pentru ele.
Satul era împărțit.
Au dus-o acasă pe o pătură. Vecinii au ieșit – unii cu un ceainic, alții cu o cruce.
„Ar trebui să o împușcăm – suferă.”
„Vom lua cățeii și o vom lăsa… să plece în pace.”
„N-o torturați! E mamă!”
Marina abia și-a putut stăpâni lacrimile. Ben a pus câinele și cățeii ei pe paiele calde și a adus apă. Nu a vrut să bea – până nu le-au dat mai întâi cățeilor.
În noaptea aceea, a început ce era mai rău.
Zăpada s-a întețit. Vântul a urlat. Era liniște în grajd, până când, dintr-o dată… câinele și-a ridicat capul și a mârâit. Încet, înfundat, din piept.
Ben a luat un felinar, a ieșit și a văzut pete de sânge la intrare. Era ca și cum cineva ar fi încercat să se apropie de căței în timpul nopții – și nu ar fi plecat cu mâinile goale.
Câinele stătea liniștită, dar avea nasul însângerat și dinții rupți. Se luptase cu ceva, îi lipseau labele, pe burtă, încleștate.
Dar cățeii au fost nevătămați.
Dimineața a schimbat totul.
Când a răsărit soarele, cățeii nu au mai plâns – dormeau dus, lipiți de blana ei. Și ea… zăcea nemișcată. Ochii ei erau deschiși – și era ceva ciudat în ei: o ușurare, ca și cum…
Dar când Marina i-a atins coasta… câinele a inspirat brusc. Era vie. Privea drept înainte, clar, ca și cum ar fi vrut să spună cuiva ceva.
Și în acel moment – când oamenii au decis să ajute, când mâinile s-au întins spre căței… s-a întâmplat ceva despre care nimeni nu a mai vorbit cu voce tare de atunci.
Unii sunt încă convinși: acesta nu era doar un câine. Cineva spune că a încercat să-i avertizeze.
Cineva șoptește că ceea ce s-a găsit sub ea… ar fi fost mai bine lăsat în zăpadă.
