Râul era mereu calm, sclipind leneș printre case. Copiii pescuiau pe mal, iar bătrânii stăteau pe bănci cu căni de ceai. Nimeni nu credea cu adevărat că ar putea deveni periculos. Până în noaptea aceea.
Ploua pentru a treia zi consecutiv. Seara, apa urca până la podețe, apoi în curți, iar până la miezul nopții, până la parter. Oamenii alergau pe străzi, adunând copii și documente, ajutându-și vecinii. Unii țipau, alții se rugau, iar alții stăteau nemișcați, incapabili să creadă că satul lor dispărea sub apa tulbure și rece.
Până la ora unu dimineața, s-a întrerupt curentul. Au mai rămas doar lumânări, felinare și, ocazional, câte un far. Râul vuia. Apa lua cu sine scânduri, scaune, jucării, cotețe de găini, chiar și o mică seră de roșii. Salvatorii nu au putut ține pasul. Unii au fost scoși cu barca, în timp ce alții s-au urcat singuri pe acoperișuri.
Și dimineața, s-a lăsat liniștea.
Ceața plutea jos, gri-albă, ca vata. Apa încă acoperea jumătate din sat, dar nu mai creștea. Oamenii care rămăseseră stăteau în tăcere. Unii plângeau. Alții pur și simplu se uitau în gol.
Și dintr-o dată o femeie a țipat:
„Uite! Acolo, pe apă!”
Toată lumea s-a întors. O barcă de lemn plutea încet pe râu, printre garduri inundate și copaci rupți. Era mică, veche, ca o barcă de pescuit. Nimeni nu vâslea. Pur și simplu plutea în derivă odată cu curentul.
Era ceva înăuntru, înfășurat într-o pătură.
Un bărbat în cizme de vară a pășit în apă și a tras barca spre țărm. Ceilalți au înlemnit. A desfăcut cu grijă pătura… și a văzut un bebeluș. Mic, cald, cu ochii închiși. Respira.
Și lângă el era un bilet. Ud leoarcă, dar cuvintele erau încă lizibile:
„Salvați-l. Restul este irelevant.”
Nimeni nu știa al cui era. Nicio femeie însărcinată din sat nu dispăruse. Nicio familie nu raportase un copil dispărut. Bebelușul a fost înfășurat în haine uscate, dus la casa rămasă, iar soba a fost aprinsă. Nu a plâns. A stat acolo întins, ca și cum ar fi așteptat.
L-au hrănit pe rând: cineva a adus lapte praf, cineva a încercat să-și amintească cum să țină un bebeluș în brațe. Oameni care își pierduseră casele, actele, totul – au uitat brusc de ei înșiși pentru o clipă și s-au uitat doar la el. Un bătrân a spus încet:
„Acest copil este ca un semn. Ca și cum râul însuși ne-ar fi redat speranța.”
Dar întrebarea a rămas: cine l-a pus în barcă? Și unde este această persoană acum?
Când apa s-a retras, locuitorii au început să se plimbe în jurul caselor distruse. La capătul satului, mai aproape de pădure, se afla o casă de lemn – sau ceea ce rămăsese din ea. Acoperișul se prăbușise, pereții pe jumătate scufundați. Și acolo, în fosta creșă, au găsit o schiță în creion pe perete – neglijentă, dar lizibilă: silueta unei femei, o barcă… și lângă ea, un leagăn.
Și sub desen, un singur cuvânt: „Iartă-mă.”
De atunci, oamenii au povestit această poveste în mod diferit. Unii cred că mama s-a înecat în timp ce își salva copilul. Alții cred că este încă în viață, dar a plecat, crezând că a fost mai bine. Și unii cred că copilul nu era deloc al ei și că ea a fost pur și simplu cea care a îndrăznit să facă imposibilul.
Copilul a crescut în acest sat. Nu a fost dat la un orfelinat. L-au crescut împreună: l-au hrănit, l-au învățat să meargă, l-au învățat să vorbească. Nu a știut niciodată cine este mama lui… până într-o zi, mulți ani mai târziu, când a găsit chiar acel bilet într-un dulap vechi.
Abia atunci a întrebat:
„Cine m-a pus în barcă? Și de ce au scris că orice altceva nu contează?”
Răspunsul pe care l-a auzit a fost de așa natură încât clopotele satului au tăcut mult timp și copiii au încetat să râdă.
Dar aceasta este o altă poveste.
