Totul a început ca o dimineață normală. Era ora 8:20 în metrou, vagonul era plin – unii beau cafea, alții își verificau telefoanele, alții dormeau în picioare. Maria se grăbea la serviciu și, ca întotdeauna, stătea lângă uși – era mai puțin aglomerat acolo și mai aproape de ieșire. Nici măcar nu a observat trenul intrând în tunel când luminile au pâlpâit brusc și s-au stins.
Trenul s-a oprit între stații. La început, toată lumea a tăcut – ei bine, asta se întâmplă. Dar când au trecut cinci minute, apoi zece, și luminile nu s-au mai aprins, oamenii au început să devină nervoși. Se simțea un miros de praf, frâne și altceva… ciudat.
Și dintr-o dată Maria a auzit un scârțâit. Un sunet subțire, strident, ca și cum cineva ar zgâria sub podea. A crezut că și l-a imaginat. Dar scârțâitul s-a repetat, apoi o coadă a ieșit la iveală de sub scaun. Una. Apoi alta. Și câteva secunde mai târziu, un șobolan a alergat peste vagon.
Cineva a țipat, cineva a sărit. Dar nu s-a terminat aici. Zeci de corpuri cenușii au început să se târască din crăpăturile dintre scaune, de sub garniturile de cauciuc, din colțuri. Șobolani. Mici, mari, strălucind de umezeală, cu cozi lungi, cu labele foșnind pe linoleum.
Cineva a bătut în ușă – încuiată. Trenul era mort, radioul nu mai funcționa. Panica creștea, femeile țipau, bărbații băteau în geamuri. Șobolanii alergau de-a lungul pereților, săreau pe scaune, se strecurau printre picioare.
Unul s-a urcat pe geanta cuiva și a șuierat, arătându-și dinții.
Maria a înlemnit, s-a lipit de perete și abia atunci l-a observat pe bătrânul din colț. Acesta nu s-a mișcat, nu a intrat în panică – a șoptit pur și simplu:
„Vin întotdeauna când nu au ce mânca…”
„Ce ai spus?”, a întrebat ea cu voce tremurândă. „Metroul e vechi”, a continuat el, „mii de oameni locuiesc sub șine. Când se oprește traficul, se îndreaptă spre semafor.”
Și în acel moment, lumina s-a întors de fapt. Strălucitoare, aspră. Șobolanii au înlemnit. Apoi, ca la un semnal, au alergat cu toții într-o singură direcție – spre locul unde tocmai se deschisese ușa. Au dispărut în întunericul tunelului, lăsând în urmă tăcere, miros de umezeală și bucăți de hârtie împrăștiate pe podea.
Un minut mai târziu, ușile s-au deschis și oamenii s-au revărsat pe peron fără să se uite înapoi. Un bărbat și-a scăpat telefonul, dar nu a îndrăznit să se întoarcă după el.
Maria a fost ultima care a plecat. Înainte să plece, s-a uitat în colț – bătrânul dispăruse. Doar un loc gol, iar sub el, o mică monedă de argint cu un șobolan gravat pe ea.
De atunci, când merge prin pasajele metroului, aude uneori același bip – și își grăbește întotdeauna pasul. Pentru că acum știe: nu au plecat nicăieri. Așteaptă doar ca lumina să se stingă din nou.
