Andrei nu a intrat imediat în apartament.
A rămas cu o mână pe clanță și cu cealaltă pe tocul ușii, ca și cum locul în care trăise nouă ani nu-l mai recunoștea.
Sufrageria era goală.
Canapeaua nu mai era.
Masa mică pe care Mara își ținuse laptopul nu mai era.
Rafturile cu albume, cutiile cu cabluri, fotografiile de la concertele mici, ghiveciul cu busuioc uscat pe care ea refuza să-l arunce — toate dispăruseră.
Rămăsese doar pianina veche.
Pianina lui.
Cea pe care Mara o cumpărase la mâna a doua, cu trei salarii puse deoparte, când el îi spusese că nu poate compune pe clape ieftine.
Pe capacul ei stăteau trei lucruri.
O cheie.
Un plic negru.
O casetă audio.
Andrei a intrat încet, de parcă podeaua se putea rupe sub el.
— Mara?
Vocea i s-a întors goală din pereți.
Nu a răspuns nimeni.
A mai făcut doi pași și a văzut bilețelul lipit pe capacul pianinei.
Nu era lung.
Nu era dramatic.
Nu avea lacrimi pe hârtie.
„Ai avut dreptate. Nu sunt soția ta. De azi înainte, nu mă mai port ca una.”
Andrei a citit de trei ori.
La început, furia i-a urcat automat în piept.
Cum adică plecase?
După nouă ani?
După tot ce construiseră?
După ce el era în sfârșit aproape de semnarea celui mai mare contract din viața lui?
A scos telefonul.
A sunat-o.
Un sunet.
Două.
Trei.
A intrat căsuța vocală.
Vocea Marei, calmă, veche, de pe vremea când încă râdea ușor:
„Bună, sunt Mara. Lasă-mi un mesaj.”
Andrei a închis.
A sunat din nou.
Nimic.
Apoi a văzut plicul.
Era sigilat.
Pe el nu scria numele lui.
Scria doar:
„Deschide-l înainte să minți.”
Mâinile lui au devenit reci.
A rupt marginea plicului.
Înăuntru era o copie a contractului cu casa de discuri Aurora Records.
Contractul pe care îl așteptase ani întregi.
Contractul pentru care spusese că suferința lor merită.
Contractul despre care îi spusese Marei, cu două săptămâni înainte:
— Când semnez, totul se schimbă. Îți promit.
Ea îl privise atunci obosită, cu părul prins într-un coc dezordonat, după zece ore de muncă și încă trei ore de verificat facturi.
— Pentru noi?
El o sărutase pe frunte.
— Pentru noi.
Acum, „noi” părea o glumă crudă.
Andrei a răsfoit contractul.
La început nu a înțeles ce trebuia să vadă.
Pagini de clauze.
Sume.
Drepturi.
Avans.
Procent din streaming.
Cedare de master.
Apoi a ajuns la ultima anexă.
Anexa de autor.
Acolo, lângă numele lui, era trecut un alt nume.
Mara Pavel.
Nu ca manager.
Nu ca martor.
Ca autor asociat.
Andrei a simțit cum sângele îi fuge din obraji.
— Nu…
A întors pagina.
Mai jos erau titlurile pieselor.
„Fereastra de Est.”
„Când Pleci.”
„Nu Aprinde Lumina.”
„Ultimul Tren.”
Piesele lui.
Piesele pentru care toți îi spuneau geniu.
Piesele pe care le cântase în baruri, la festivaluri mici, apoi în studio.
Piesele pe care casa de discuri le voia.
La fiecare, lângă numele lui, apărea și numele Marei.
Cu procente.
Cu date.
Cu versiuni înregistrate.
Andrei a scuturat din cap ca un om care încearcă să se trezească dintr-un vis murdar.
— Nu poate să facă asta.
A luat caseta.
Era veche, transparentă, cu bandă închisă la culoare. Pe etichetă era scrisul Marei.
„Pentru bărbatul care nu a vrut să fie soț.”
Lângă pianină era casetofonul vechi al mamei lui.
Acel obiect fusese ani întregi pe raft.
Andrei nu-l mai pornise de la înmormântare.
Mama lui murise când el avea douăzeci și șapte de ani, înainte să apuce să-l vadă pe scenă în fața unei săli pline. Fusese profesoară de muzică, femeie blândă, cu mâini subțiri și voce joasă.
Mara o iubise.
Mai mult decât recunoștea el uneori.
În ultimele luni de boală, Mara fusese cea care o dusese la spital, îi făcuse supă, îi schimbase lenjeria, stătuse lângă pat când Andrei era prea distrus ca să privească moartea în față.
El spusese atunci că nu poate.
Mara putuse.
Andrei a introdus caseta.
A apăsat butonul.
La început s-a auzit un foșnet.
Apoi un clic.
Apoi vocea mamei lui.
Fragilă.
Dar clară.
„Andrei, dacă asculți asta, probabil ai ajuns într-un moment în care trebuie să alegi ce fel de bărbat ești.”
El a rămas nemișcat.
Gâtul i s-a închis.
— Mamă…
Vocea continua.
„Mara mi-a promis că nu-ți va da caseta asta decât dacă o vei răni atât de tare, încât adevărul nu va mai putea fi amânat.”
Andrei a apăsat pauză.
Pentru o clipă, camera s-a înclinat în jurul lui.
Mara știa.
Mara avusese caseta asta tot timpul.
A apăsat din nou.
„Fiule, melodiile pe care le cânți nu s-au născut doar din tine. Unele s-au născut în nopțile în care tu dormeai beat de oboseală, iar Mara rămânea trează lângă pianină și îți termina refrenele.”
Andrei a făcut un pas înapoi.
— Nu e adevărat.
Vocea mamei lui nu s-a oprit.
„Te-am văzut luând caietul ei și spunând că ideile au venit la tine dimineața. Te-am văzut convins că nu e furt, pentru că ea te iubește. Te-am văzut crezând că iubirea unei femei este un sertar din care poți scoate orice fără să întrebi.”
Andrei a dus mâna la gură.
Dintr-odată, amintirile au început să vină.
Mara la masa din bucătărie, scriind cu pixul pe spatele facturilor.
Mara fredonând o linie melodică în timp ce spăla vasele.
Mara schimbând o frază dintr-un refren și spunând timid:
— Poate sună mai simplu așa.
El râzând:
— E drăguț, iubito, dar lasă muzica pe seama mea.
Apoi, două zile mai târziu, folosind exact acea frază.
Nu pentru că voise să o rănească.
Asta era partea cea mai urâtă.
Nu considerase că are ce să fure.
Pentru că tot ce era al Marei devenise, în mintea lui, parte din confortul lui.
Ca lumina aprinsă în hol.
Ca masa plătită.
Ca chiria la timp.
Ca femeia care îl aștepta.
Caseta continua.
„Nu-ți spun asta ca să te distrug. Îți spun ca să nu ajungi un bărbat aplaudat de străini și golit de rușine acasă.”
Andrei a închis ochii.
Apoi s-a auzit altă voce pe casetă.
Vocea Marei.
Mai tânără.
Plângând încet.
„Doamnă Ana, nu vreau să-i iau nimic. Eu doar… doar vreau să știe că unele versuri sunt și ale mele.”
Mama lui a răspuns:
„Atunci păstrează dovezile, copilă. Nu pentru bani. Pentru ziua în care el va uita cine l-a ținut în picioare.”
Andrei a tras aer în piept, dar nu a intrat.
Nouă ani.
Nouă ani în care Mara fusese acolo.
Când nu aveau bani de curent.
Când primul lui manager dispăruse cu banii de la trei concerte.
Când tatăl lui îi spusese că muzica e o prostie.
Când prietenii ieșeau în oraș, iar Mara inventa cine ieftine din ce rămânea în frigider.
Când el venea acasă furios, umilit de proprietari de baruri, și ea îl punea să cânte încă o dată, spunând:
— Te rog. Nu renunța chiar azi.
El își amintea toate acestea.
Dar le așezase în minte ca pe decorul propriei lupte.
Nu ca pe lupta ei.
Telefonul a vibrat.
Era mesaj de la Darius, managerul lui.
„Unde ești? Mara tocmai a trimis notificare legală la Aurora. Ce naiba se întâmplă?”
Andrei a înjurat.
Apoi a sunat.
Darius a răspuns imediat.
— Spune-mi că e o greșeală.
— Ce a făcut?
— A depus dovezi de coautorat pentru patru piese principale. Înregistrări, versiuni demo, fișiere cu dată, martori. Aurora blochează semnarea până se clarifică.
Andrei a strâns telefonul.
— Nu poate bloca tot.
— Poate, dacă are dreptate.
Cuvintele acelea l-au lovit murdar.
Nu „dacă minte”.
Nu „dacă exagerează”.
Dacă are dreptate.
Darius a continuat:
— Și mai e ceva. A trimis și dovada plăților pentru studio. Pe numele ei. Aproape toate sesiunile din primii trei ani au fost plătite de ea.
Andrei s-a uitat la pereții goi.
Dintr-odată, apartamentul nu mai părea abandonat.
Părea o factură uriașă.
Una pe care el nu o plătise niciodată.
— Unde e? a întrebat el.
— Nu știu. Și sincer? După ce am citit notificarea, nu sunt sigur că ar trebui să o cauți furios.
Andrei a închis.
Furios.
Da.
Asta voia să fie.
Era mai ușor.
Mai curat.
Să spună că Mara se răzbuna.
Că îl lovea exact când visul lui începea.
Că o femeie rănită devenise periculoasă.
Dar pe pianină, caseta continua să se rotească încet.
Ca un martor care nu obosește.
A doua zi dimineață, Andrei a aflat unde era.
Nu de la ea.
De la un afiș distribuit pe pagina unui mic teatru independent.
„Seară acustică: cântece neterminate.”
Pe afiș apărea Mara.
Nu zâmbea larg.
Nu poza ca artist.
Stătea lângă o pianină veche, cu o rochie neagră simplă și părul liber pe umeri.
Sub numele ei scria:
„Mara Pavel — prima apariție publică.”
Andrei a simțit ceva ce nu simțise niciodată față de ea.
Nu iubire.
Nu dor.
Frică.
Nu pentru că ar fi pierdut-o.
Ci pentru că lumea urma să o audă fără el.
Seara, teatrul era plin.
Nu mare.
Nu luxos.
Dar plin de oameni care veniseră curioși, după zvonurile deja apărute în presă.
„Muzician celebru acuzat că fosta iubită i-a scris piesele.”
„Scandal înaintea contractului vieții.”
„Nouă ani de iubire sau nouă ani de exploatare?”
Andrei a intrat pe ușa laterală, cu gluga trasă pe cap.
Credea că nu-l vede nimeni.
Dar oamenii l-au văzut.
Șoaptele s-au ridicat ca un val.
Pe scenă, Mara stătea pe un scaun, cu mâinile în poală.
Nu avea trupă.
Nu avea lumini spectaculoase.
Doar o pianină, un microfon și un pahar cu apă.
Când l-a văzut, nu s-a oprit.
Nu a tresărit.
Nu a zâmbit.
A atins clapele.
Primele note au fost simple.
Atât de simple, încât Andrei le-a recunoscut imediat.
Era începutul piesei „Când Pleci”.
Piesa care îi adusese primul viral.
Numai că Mara nu a cântat varianta lui.
A cântat prima versiune.
Cea lentă.
Cea dureroasă.
Cea pe care el o respinsese spunând că e „prea feminină” pentru imaginea lui.
Vocea ei nu era perfectă.
Nu avea forța lui.
Nu avea tehnica lui.
Dar avea ceva ce el nu reușise niciodată să pună în piesă.
Adevăr.
„Am ținut ușa deschisă până s-a făcut frig în mine…”
Sala a tăcut.
Andrei a simțit cum i se strânge pieptul.
Versul era al ei.
Știa.
Îl scrisese pe un șervețel într-o noapte, după ce el plecase beat la o petrecere cu oameni din industrie și uitase să o anunțe că nu vine acasă.
El îl găsise dimineață pe masă.
Îl folosise.
Îl transformase.
Îl cântase de sute de ori.
Dar niciodată nu se întrebase de unde venise.
După piesă, Mara s-a apropiat de microfon.
— Nu am venit să iau visul nimănui.
Andrei a închis ochii.
Sala asculta fiecare respirație.
— Am venit să-mi iau numele înapoi.
Cineva a aplaudat încet.
Apoi altcineva.
Mara a ridicat mâna.
— Nu încă. Vreau să spun ceva înainte.
S-a uitat direct spre Andrei.
Nu l-a arătat.
Nu l-a expus mai mult decât era deja expus.
Dar privirea ei l-a găsit.
— Când iubești pe cineva ani întregi, începi să confunzi ajutorul cu obligația. La început oferi din inimă. Apoi celălalt se obișnuiește. Apoi, într-o zi, îți cere să nu mai aștepți nimic, deși a trăit ani întregi din tot ce i-ai dat.
Andrei voia să plece.
Dar picioarele nu îl ascultau.
— Ieri seară, a continuat Mara, omul lângă care am stat nouă ani mi-a spus că nu sunt soția lui. A avut dreptate. Dar partea pe care a uitat-o este că eu mă purtam ca o soție fără să fiu aleasă vreodată ca una.
În sală s-a auzit un murmur.
Mara nu plângea.
Ochii îi luceau, dar vocea era stabilă.
— Nu plec pentru că nu m-a cerut în căsătorie. Plec pentru că m-a lăsat să fiu acasă, bancă, manager, mamă, public, șofer, bucătar, consilier și pernă de lovit. Dar nu parteneră.
Andrei și-a coborât capul.
Pentru prima dată, nu avea replică.
Apoi Mara a cântat a doua piesă.
Una pe care el nu o mai auzise.
Sau poate o auzise, dar nu ascultase.
Se numea „Nu sunt casa ta”.
Versurile erau simple.
Prea simple ca să te poți apăra de ele.
Vorbeau despre o femeie care a ținut lumina aprinsă pentru un bărbat care se întorcea doar când nu mai avea unde merge.
Vorbeau despre promisiuni amânate până deveniseră mucegai.
Vorbeau despre un inel care nu a lipsit niciodată atât de tare ca respectul.
La final, sala s-a ridicat în picioare.
Andrei nu.
El stătea blocat în ultimul rând, cu fața în mâini.
După spectacol, a așteptat-o pe hol.
Mara a ieșit cu o geantă simplă pe umăr.
Lângă ea era o femeie în vârstă, avocata ei, și un bărbat de la teatru care ducea pianina pe o platformă mică.
— Mara.
Ea s-a oprit.
Nu părea surprinsă.
— Andrei.
Doar numele.
Fără „iubitule”.
Fără „ce faci?”
Fără acea căldură care îl întâmpinase ani de zile ca un adăpost.
— Trebuie să vorbim.
— Am vorbit nouă ani.
— Nu așa.
Ea a dat din cap.
— Ai dreptate. Atunci nu mă ascultai.
Andrei a înghițit greu.
— Nu am știut că piesele…
Mara l-a întrerupt.
— Ba ai știut.
Cuvintele au fost calme.
De aceea au durut.
— Nu la modul ăsta.
— Nu. Ai știut într-un mod convenabil. Destul cât să folosești. Nu destul cât să recunoști.
El a privit spre podea.
— Îmi pare rău.
Mara a închis ochii o clipă.
Poate pentru că așteptase acele cuvinte ani întregi.
Poate pentru că veniseră prea târziu ca să mai repare ceva.
— Pentru ce?
Andrei a ridicat privirea.
— Pentru tot.
Ea a zâmbit trist.
— „Tot” e un cuvânt bun când nu vrei să numeri.
El a tăcut.
— Spune pentru ce, Andrei.
În hol, câțiva oameni treceau încet, prefăcându-se că nu ascultă.
Dar Mara nu părea să vrea spectacol.
Voia adevăr.
Andrei a respirat tremurat.
— Îmi pare rău că am luat versurile tale fără să întreb.
Mara nu a clipit.
— Și?
— Îmi pare rău că ai plătit studioul și eu le-am spus tuturor că m-am descurcat singur.
— Și?
Vocea lui s-a rupt.
— Îmi pare rău că te-am făcut să te simți ca o musafiră în viața pe care ai construit-o cu mine.
Mara a privit în altă parte.
Acolo a durut-o.
Se vedea.
Nu a ascuns.
Dar nici nu s-a întors.
— Asta trebuia să aud acum mult timp.
— Pot să repar.
Ea a râs încet.
Nu batjocoritor.
Obosit.
— Nu tot ce strici se repară de mâna ta.
— Te iubesc.
Mara l-a privit atunci direct.
— Poate că da. Dar iubirea ta m-a costat prea mult ca să o mai pot purta.
Andrei a făcut un pas spre ea.
Avocata s-a mișcat imediat, dar Mara a ridicat mâna.
— Nu.
Apoi a scos din geantă o cheie.
Cheia apartamentului.
I-a pus-o în palmă.
— Am plătit chiria până la sfârșitul lunii. După aceea, e responsabilitatea ta.
Andrei s-a uitat la cheie ca la o condamnare.
— Unde te duci?
— Într-un loc unde nu trebuie să merit respectul prin facturi plătite.
A vrut să plece.
El a strigat după ea:
— Mara, contractul se pierde.
Ea s-a oprit.
Încet.
A întors capul.
— Nu. Contractul se schimbă.
— Aurora nu va aștepta scandalul.
— Ba da, a spus ea. M-au sunat azi.
Andrei a rămas fără aer.
— Ce?
Mara și-a potrivit geanta pe umăr.
— Vor piesele. Cu numele meu pe ele. Vor și piesa nouă.
El a înțeles atunci.
Nu pierduse doar femeia.
Pierduse povestea pe care o spusese lumii despre el.
Povestea artistului singuratic, luptător, genial, crescut din nimic.
Nu fusese singur.
Niciodată.
Iar acum singurătatea venea să-și ceară plata.
În următoarele săptămâni, totul s-a rupt repede.
Casa de discuri a amânat contractul lui Andrei și a cerut renegocierea drepturilor.
Darius l-a certat.
Presa a adulmecat povestea.
Prietenii care îi spuneau mereu că Mara e „prea serioasă” au început să tacă.
Unii l-au apărat.
Au spus că într-o relație totul se împarte.
Dar întrebarea simplă a stricat apărarea:
Dacă totul se împarte, de ce numele ei nu era pe nimic?
Mara nu a dat interviuri murdare.
Nu l-a numit hoț.
Nu a plâns la televizor.
A făcut un singur lucru.
A publicat demo-urile.
Nu toate.
Doar suficiente.
Versiuni vechi, cu vocea ei obosită în fundal.
Fișiere salvate la trei dimineața.
Înregistrări în care Andrei spunea:
— Refrenul tău e bun. Îl încerc mâine.
Și apoi îl cânta ca pe al lui.
Lumea a auzit.
Unii au judecat.
Unii au înțeles.
Unii au spus că Mara a fost crudă.
Dar cele mai multe femei au recunoscut povestea.
Nu neapărat muzica.
Ci anii.
Anii în care dai.
Anii în care aștepți.
Anii în care te convingi că răbdarea ta e iubire și nu dispariție.
După două luni, Mara a semnat propriul contract.
Nu uriaș.
Nu strălucitor.
Dar corect.
Numele ei era trecut la autor.
Cu litere clare.
Când a ținut stiloul în mână, i-au tremurat degetele.
Avocata a întrebat-o:
— Ești bine?
Mara a zâmbit.
— Da. Doar că e prima dată când semnez ceva ce nu salvează pe altcineva înaintea mea.
În aceeași zi, Andrei a venit la vechiul apartament pentru ultima oară.
Proprietarul îi ceruse să elibereze locul.
Nu-și mai permitea chiria singur.
A împachetat haine, cabluri, două chitare și trofee mici de la festivaluri locale.
În colț, pianina nu mai era.
O luase Mara.
Desigur că o luase.
Ea o cumpărase.
Pe perete rămăsese o urmă dreptunghiulară unde fusese fotografia lor preferată.
Ei doi în fața unui club mic, într-o noapte ploioasă.
El ținea chitara.
Ea ținea umbrela.
Toată viața lor într-o imagine.
El în lumină.
Ea ținând furtuna deasupra lui.
Andrei s-a așezat pe podea.
Pentru prima dată, apartamentul era exact cum îi spusese el că vrea uneori:
Fără cereri.
Fără reproșuri.
Fără cineva care să-l întrebe dacă a mâncat.
Fără cineva care să-i amintească de facturi.
Fără cineva care să aștepte să fie aleasă.
Liber.
Și insuportabil.
A scos telefonul și i-a scris:
„Am înțeles prea târziu.”
A stat cu degetul pe trimitere.
Apoi a șters mesajul.
Nu pentru că nu era adevărat.
Ci pentru că, pentru prima dată, a înțeles că unele adevăruri nu trebuie trimise ca să ceară ceva înapoi.
A deschis aplicația de notițe și a scris altceva.
Nu către ea.
Către el.
„Nu am pierdut-o într-o seară. Am pierdut-o de fiecare dată când am lăsat-o să mă țină în picioare și am numit asta normal.”
Apoi a plâns.
Fără public.
Fără muzică.
Fără aplauze.
Mara l-a revăzut abia după șase luni.
La un eveniment pentru compozitori independenți.
Ea urcase pe scenă să primească un premiu pentru „Nu sunt casa ta”.
Nu era un premiu mare.
Dar pentru ea părea imens.
Purta un costum alb simplu și părul prins la spate.
Când a spus discursul, nu i-a rostit numele.
— Am învățat că uneori îți ia ani să înțelegi că iubirea nu trebuie să fie un loc unde muncești fără salariu emoțional. Mulțumesc tuturor celor care au auzit cântecul și au înțeles femeia din spatele lui.
Aplauzele au fost calde.
Andrei era în spatele sălii.
Nu venise să fie văzut.
Venise să o audă.
După eveniment, Mara l-a observat lângă ieșire.
De data asta, el nu s-a apropiat imediat.
A așteptat.
Ea a mers spre el doar când a vrut.
— Felicitări, a spus el.
— Mulțumesc.
O tăcere scurtă.
Nu urâtă.
Doar plină de lucruri care nu mai încăpeau în cuvinte.
— Am început terapie, a spus el.
Mara a dat din cap.
— Mă bucur pentru tine.
— Și am cerut ca toate piesele vechi să fie corectate. Cu numele tău.
Ea l-a privit atent.
— Am văzut.
— Nu o spun ca să…
S-a oprit.
A zâmbit amar.
— Încă învăț să nu transform fiecare lucru bun într-o cerere.
Mara a zâmbit puțin.
— E un început.
El a inspirat adânc.
— Mi-e dor de tine.
Ea nu s-a ferit de cuvinte.
Dar nici nu s-a lăsat prinsă de ele.
— Știu.
— Ție?
Mara a privit spre stradă. Afară ploua ușor, iar luminile orașului se întindeau pe asfalt.
— Mi-e dor de cine credeam că suntem.
Andrei a închis ochii.
Asta era mai dureros decât un nu.
Pentru că era adevărat.
— Nu mai pot întoarce nimic, a spus el.
— Nu.
— Dar pot să nu mai mint.
Mara s-a uitat la el.
— Atunci nu minți. Nici pe scenă. Nici în iubire. Nici când cineva te ajută.
El a dat din cap.
Nu a încercat să o atingă.
Nu a cerut încă o șansă.
Nu a spus că s-a schimbat.
Doar a stat acolo, învățând pentru prima dată să nu transforme regretul în presiune.
Mara a plecat prima.
Cu premiul într-o mână și cu geanta în cealaltă.
Nu s-a uitat înapoi imediat.
La colț, înainte să iasă în ploaie, s-a oprit o clipă.
Nu pentru el.
Pentru ea.
Pentru femeia care plecase din apartament cu cutii, durere și o casetă veche.
Pentru femeia care crezuse că dragostea înseamnă să rabzi până când celălalt se maturizează.
Pentru femeia care în sfârșit înțelesese că loialitatea nu trebuie să fie o închisoare cu chiria plătită de tine.
Afară, ploaia era rece.
Dar Mara nu se grăbea.
Telefonul i-a vibrat.
Un mesaj de la casa de discuri:
„Piesa a intrat în top 10.”
Ea a râs încet.
Nu triumfător.
Nu amar.
Liber.
Și-a pus telefonul în buzunar și a mers mai departe.
Andrei a rămas în pragul clădirii, privind-o cum dispare printre lumini.
În altă viață, ar fi fugit după ea.
Ar fi spus că o iubește.
Ar fi promis că de data asta va fi altfel.
Dar în viața aceasta, cea pe care el o stricase și ea o reconstruise, iubirea nu mai era o scenă pe care putea urca fără invitație.
Așa că a rămas acolo.
Și a lăsat-o să plece.
Pentru că uneori cel mai sincer lucru pe care îl poți face pentru omul pe care l-ai rănit nu este să-l convingi să se întoarcă.
Este să accepți că a plecat ca să se salveze de tine.
Iar Mara nu plecase ca să-l pedepsească.
Plecase ca să nu mai fie femeia care construiește un bărbat ce nu știe să-i spună parteneră.
