Biserica era cuprinsă de o liniște întreruptă doar de suspine înăbușite. Familia și prietenii s-au adunat, cu capetele plecate, în timp ce văduva, Elena, stătea lângă sicriul soțului ei răposat. Ea fusese puternică pe parcursul pregătirilor, puternică în timp ce întâmpina oaspeții, puternică chiar și în timp ce preotul rostea ultimele cuvinte. Dar, pe măsură ce se apropia momentul de a-și lua rămas bun pentru totdeauna, picioarele îi tremurau.
Sicriul soțului ei era așezat în față, acoperit cu flori. Capacul era pe jumătate închis, pregătit pentru ultima binecuvântare. Oamenii au început să se alinieze, fiecare lăsând o trandafir, șoptind rugăciuni sau pur și simplu atingând lemnul lustruit cu degetele tremurânde. Elena a rămas nemișcată, strângând batista, cu inima sfâșiată între dorința de a-l aminti așa cum era și nevoia de a-l vedea pentru ultima oară.
Când a venit rândul ei, a ezitat. Apoi, respirând adânc, a făcut un pas înainte. Cu mâinile tremurând, a întins mâna spre capac. Rudele au încercat să o oprească – „Nu, Elena, nu vei face decât să suferi și mai mult” – dar ea le-a ignorat. Încet, a împins capacul suficient cât să-i vadă fața pentru ultima oară.
Camera părea să-și țină respirația. La început, tot ce a văzut a fost liniștea la care se aștepta: fața lui palidă, buzele strânse în tăcere, ochii închiși pentru totdeauna. Dar apoi privirea i s-a îndreptat în altă parte – și genunchii i s-au înmuiat.
Acolo, sub mâinile lui împreunate, ceva era în neregulă. Nu era rozariul pe care îl așezase ea însăși, nici florile pe care le pusese copiii, ci o bucată de hârtie strânsă între degetele lui.
Mâinile ei tremurânde se întinseră după ea, ignorând suspinele din jurul ei. Preotul făcu un pas înainte pentru a obiecta, dar ea scoase biletul. Era mototolit, cerneala estompată, dar era fără îndoială scrisul soțului ei.
Când îl deschise, lacrimile îi încețoșară vederea, dar citise destul pentru a înțelege. Nu era un rămas bun. Nu era o binecuvântare. Era o mărturisire.
Văduva se clătină înapoi, în timp ce biserica izbucni în șoapte. Prietenii se aplecară mai aproape, familia schimba priviri șocate. Elena strânse biletul la piept, incapabilă să vorbească, lumea ei prăbușindu-se sub greutatea cuvintelor pe care nu se așteptase să le vadă vreodată.
Și în acel moment, înmormântarea nu mai era despre doliu — devenise o revelație. Pentru că ceea ce soțul ei scrisese în sicriu nu era menit să fie îngropat.
