Laura nu se speria ușor. Lucra în ture de noapte la spital și adesea se întorcea acasă pe străzi liniștite și pustii, în miezul nopții. Văzuse suficiente urgențe reale pentru a ști că fantomele și monștrii nu există.
Dar asta s-a schimbat în noaptea în care telefonul ei a sunat exact la miezul nopții.
Se spăla pe dinți când sunetul a rupt liniștea. La început, l-a ignorat. Dar când a aruncat o privire la ecran, i s-a făcut sânge rece.
Apelul venea de la propriul ei număr.
A înghețat, cu pasta de dinți încă în gură, privind ecranul luminos. Mintea ei a trecut rapid în revistă toate posibilitățile. O eroare? O farsă? Auzise de falsificarea numerelor de telefon, de escroci care pretind că folosesc numărul tău.
Dar la miezul nopții?
Cu mâinile tremurânde, a răspuns.
„Alo?”
La început, s-a auzit doar zgomot static. Apoi, slab, o voce.
Vocea ei.
„Nu… merge mâine la serviciu.”
Inima Laurei se opri. „Cine ești?”, șopti ea, cu vocea tremurândă.
Dar linia se întrerupse.
Nu dormi în acea noapte. Fiecare scârțâit din apartamentul ei o făcea să tresară. Până dimineața, se convinsese că era o farsă crudă. Poate un hacker, poate un escroc care folosea înregistrări cu vocea ei.
Totuși, stomacul i se strânse când își puse halatul și își luă cheile.
La 7:30 dimineața, când ieși, telefonul ei vibră din nou. Un mesaj.
De la numărul ei.
„Rămâi acasă.”
Mâinile îi tremurau în timp ce se uita la ecran. Împotriva bunului simț, își sună șeful și îi spuse că era bolnavă. Își petrecu dimineața mergând în sus și în jos, verificând ferestrele, cu nervii la pământ.
La prânz, a apărut știrea.
Avusese loc o explozie de gaz la spital. Aripă estică – unde ar fi fost tura Laurei – fusese distrusă. Mai mulți membri ai personalului erau răniți.
Laura a scăpat telefonul.
Avertismentul fusese real.
Zile întregi, nu a putut să-și scoată din cap gândul: cine o sunase? Cine îi trimisese mesajul? Și de unde știau?
Le-a povestit câtorva prieteni apropiați, dar aceștia au râs. „O coincidență înfiorătoare”, au spus ei. „Ai avut noroc.”
Dar o săptămână mai târziu, apelurile au început din nou.
Întotdeauna la miezul nopții. Întotdeauna de la propriul ei număr.
Și de fiecare dată, era propria ei voce la celălalt capăt al firului.
Ultimul apel pe care l-a primit a fost cel mai rău.
Interferențe. Apoi vocea ei, tremurândă, urgentă:
„E în apartamentul tău. Nu te întoarce.”
