Locuia singur într-un mic apartament la ultimul etaj. Vecinii lui se obișnuiseră de mult cu viața lui liniștită: ziua, ieșea la magazin după pâine și lapte, iar seara, luminile de la ferestre ardeau până târziu în noapte. Dar exista o ciudățenie pe care mulți au observat-o: în fiecare seară, o voce liniștită venea din apartamentul său. Era ca și cum bătrânul vorbea cu cineva.
La început, oamenii au crezut că are musafiri. Dar nimeni nu venea niciodată. Apoi au decis că se uită la televizor. Dar sunetele erau diferite: liniștite, confidențiale, ca o spovedanie.
Curiozitatea a crescut. Într-o zi, o vecină, trecând pe lângă ușa pe jumătate deschisă, s-a uitat înăuntru. Ceea ce a văzut i-a strâns inima. Bătrânul stătea la masă, vorbind cu o fotografie.
Fotografia arăta o tânără cu un zâmbet amabil. Vecina a presupus că era regretata lui soție și s-a grăbit să plece, pentru a nu tulbura durerea altcuiva. Dar curând adevărul s-a dovedit a fi mult mai terifiant.
Într-o seară, vecinii au auzit țipete. A trebuit să spargă ușa. Bătrânul zăcea epuizat, iar fotografia zăcea încă pe masă. Doar că acum nu mai era o tânără femeie, ci o altă imagine – o fotografie alb-negru a unui bărbat în uniformă militară. Și cel mai ciudat lucru: pe spatele fotografiei era numele unuia dintre vecinii care locuiau în aceeași clădire.
Când a fost întrebat, a pălit. „Ăsta e bunicul meu… Dar fotografia aceea a dispărut din casa noastră cu mulți ani în urmă”, a șoptit el.
Bătrânul a mărturisit: fotografiile se schimbau de la sine. Uneori îi arătau rude, alteori – complet străini. Nu știa de ce, dar nu se putea opri din a le vorbi. „Răspund când ascult”, a spus el.
După acea noapte, vecinii au început să-i evite apartamentul. Unii credeau că înnebunise, alții că fotografia deschidea cu adevărat o ușă către o altă lume.
Și bătrânul însuși a continuat să stea la masă seara, holbându-se la încă o față nouă din cadru. Și nimeni nu mai era sigur cu cine vorbea exact.
