Bunica a stat mult timp la vitrină, strângând în mână o mică listă de hârtie. Vederea îi ceda, picioarele îi tremurau, dar totuși recitea numele ca să fie sigură. Erau medicamentele pe care le primise după ultima spitalizare: pastile pentru inimă, picături, unguent. Și cel mai important – un medicament scump, fără de care s-ar fi îmbolnăvit în câteva zile.
S-a apropiat de casa de marcat, i-a întins cutia, a auzit totalul – și a simțit ca o lovitură în inimă. Banii pe care îi numărase cu grijă acasă nu se înscriau. Pensia ei venise mai puțin decât se aștepta. Și utilitățile, alimentele – luaseră totul.
„Domnișoară… putem să ne descurcăm fără asta?”, a întrebat ea, arătând spre cel mai scump articol.
„Fără asta, cursul este lipsit de sens”, a răspuns farmacista sever.
Bunica și-a coborât privirea.
„Dar o reducere? Poate o ofertă specială?…”
„Din păcate, nu.”
A oftat, a strâns restul în mâna tremurândă și și-a dat seama: lipseau șaptezeci de ruble. Șaptezeci. O sumă de nimic, din exterior. Dar pentru ea acum, era o prăpastie.
Se îndepărtă de casa de marcat și se așeză pe un scaun în colț. Se holbă la cutie ca și cum ar fi fost ceva de neatins. Apoi, în liniște, aproape imperceptibil, o ridică și o băgă în geantă… Nu alergă, nu se agita – se îndreptă spre ieșire cu pași mici și lenți.
Ușa era deja aproape când auzi o voce în spatele ei:
„Femeie, așteaptă.”
Vocea nu era aspră, nu era furioasă – era surprinsă. Era farmacista. A ajuns-o din urmă pe bunică și i-a spus încet:
„Ai uitat bonul.”
Bunica păli. Și-a coborât ochii și a scos cutia.
„O… o voi da înapoi. Îmi pare rău. Nu am vrut. Doar… chiar am nevoie de ea.” „Și eu…” vocea i se frânse.
Fata o privi altfel – ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată. Nu o persoană care face scandal. Ci o persoană care nu are unde să se ducă.
„Așteaptă aici”, a spus ea.
Și s-a dus în spatele tejghelei.
Bunica a vrut să plece. Speriată. Rușinată. Dar a rămas.
Farmacista s-a întors cu o pungă. Plină. Și înăuntru era același medicament scump.
„Ia-o”, a spus ea. „E la farmacie. Avem o organizație caritabilă; uneori îi ajutăm pe cei aflați în nevoie.”
„Dar… dar nu știam”, a șoptit bunica.
„Nu trebuie să știi. Principalul lucru este să te simți mai bine.”
Lacrimile i-au umplut ochii bunicii. A ținut punga mult timp, ca și cum s-ar fi temut să nu se dizolve.
Apoi a spus încet:
„Fată… mulțumesc. M-ai salvat. Am crezut… că nimeni nu are nevoie de mine.”
Farmacista a zâmbit.
„Ești necesară.” Uneori trebuie doar să vorbești.
Această poveste s-a răspândit în tot cartierul, nu din cauza furtului, ci din cauza bunătății care a depășit rușinea și sărăcia. De atunci încolo, bunica aducea lunar o plăcintă mică sau un măr la farmacie — „ca mulțumire”.
Iar farmacistul le spunea tuturor același lucru:
„Dacă ați ști câți oameni pur și simplu se tem să ceară ajutor…”
