Trecuseră trei ani de când Andrei murise. Pentru Maria, acel timp se întindea ca o veșnicie. Încă îi vorbea în gând când își făcea cafeaua, când mergea la serviciu, când adormea.
În fiecare duminică, mergea la cimitir – făcea ordine în mormânt, punea flori noi și îi povestea despre săptămâna ei. Devenise singurul ei ritual, menținându-și viața în echilibru.
Dimineața aceea era liniștită, aproape fără vânt. Maria mergea pe o cărare familiară, ținând în mână un buchet de crini albi. Dar, pe măsură ce se apropia, se opri. Florile zăceau deja pe mormânt – proaspete, încă umede de rouă.
Înlemni. Nimeni în afară de ea nu venise vreodată acolo. Niciun prieten, nicio rudă. Andrei era un om retras, aproape fără cei dragi rămași. Maria și-a așezat buchetul lângă el și a observat brusc ceva printre tulpini. O mică bucată de hârtie împăturită.
Cu degete tremurânde, a desfăcut hârtia. Scria pe ea cu un scris îngrijit:
„Pe curând.”
Capul Mariei se învârtea. S-a prăbușit în genunchi. De jur împrejur era gol, doar foșnetul frunzelor. A recitit cuvintele iar și iar, încercând să găsească o explicație.
În seara aceea, acasă, era neliniștită. A răsfoit fotografii vechi, scrisori, chiar și mesaje de pe telefon. „Poate glumește cineva?”, s-a gândit ea. Dar un alt sentiment s-a răcit în interiorul ei – frică și o presimțire ciudată.
A doua zi, a decis să se întoarcă. Florile erau încă acolo, dar biletul dispăruse. În locul lui era un buchet nou, de același fel. Și din nou – proaspăt.
Maria l-a sunat pe paznicul cimitirului, dar acesta doar a ridicat din umeri:
„În fiecare zi, cineva lasă flori. O femeie cu batic. Vine dimineața, înainte să ajungem noi.”
Maria a început să sosească mai devreme. Timp de câteva zile la rând, nimic. Dar în a patra dimineață, a observat o siluetă la poartă. O femeie stătea într-adevăr la mormântul lui Andrei, aplecându-se să pună un buchet. Maria s-a grăbit, dar când s-a apropiat, nu era nimeni acolo. Doar urme de pași în pământul umed.
De atunci, văzuse flori de multe ori. Uneori cu o panglică, alteori pur și simplu așa. Dar nu mai erau bilețele. Doar o dată, la aniversarea morții sale, a găsit din nou hârtia. Pe ea era un singur cuvânt:
„Stai.”
Acum Maria nu mai vine la cimitir. Spune că preferă să-și amintească de el viu. Dar vecinii spun uneori că văd o femeie la poartă duminica, purtând o haină închisă la culoare și ținând în mână crini albi.
