Dimineața era obișnuită. Cer gri, ceață rară, miros de pâine proaspătă de la brutăria de la colț. Marina căra o pungă cu cumpărături de la magazin, grăbindu-se spre casă – fiul ei se pregătea de școală, iar soțul ei pleca deja la serviciu. Totul mergea ca de obicei. Până când a ajuns la trecerea de cale ferată.
Acolo, chiar la linie, stătea o fetiță. Micuță. Desculță.
Purta doar o rochie subțire, părul ciufulit, mâinile strânse la piept. Și privea direct spre șine.
Marina s-a oprit, ca și cum s-ar fi lovit de un zid.
„Fetițo, de ce ești singură aici?”, a strigat ea, simțind un fior rece pe șira spinării.
Copilul nu a răspuns. Doar și-a întors ușor capul. Nici lacrimi, nici frică pe față. O tăcere ciudată, rece, i-a umplut ochii.
Trenul deja bubuia în depărtare – mai erau cinci minute până la trecerea de pietoni. Marina a lăsat bagajele să cadă și a fugit.
„Draga mea, nu poți! Pleacă!”, aproape că a țipat ea.
Dar fata a făcut un pas înainte. Chiar spre șine.
Marina a ridicat-o în brațe și a târât-o în spatele balustradei. Inima îi bătea puternic în tâmple. A înfășurat copilul în eșarfă.
„De unde ești? Unde e mama ta?”
„Mamă…” a șoptit fata. „Acolo.”
Și a arătat spre o căsuță mică lângă o veche trecere de piept. Din lemn, cu vopsea scorojită și un geam spart.
Tremurând, Marina a condus-o acolo. Ușa era întredeschisă. Înăuntru era frig, o sobă goală, un scaun vechi și desene pentru copii pe perete.
Și liniște.
„Mamă?” a strigat Marina. „E cineva?”
Nu a răspuns nimeni. Doar un curent slab legăna perdeaua. Pe podea zăceau o jachetă de femeie și un telefon cu ecranul spart. Fata s-a apropiat și s-a așezat lângă ea, ca și cum ar fi știut.
„A plecat aseară”, a spus ea încet. „A spus că se va întoarce curând.”
Marina a simțit un nod în gât. Se pare că mama ei lăsase copilul în casă peste noapte – fără lumină, fără căldură. Dar de ce se dusese fata la trecerea de cale ferată?
A scos o mică bucată de hârtie din buzunar – probabil că fusese mototolită de mult. Scris pe ea, cu mâna unui copil:
„Dacă nu sunt aici, du-te la șine – oamenii buni te vor găsi acolo.”
Marina și-a acoperit gura cu mâna. Nu știa cine scrisese biletul – mama ei sau fata însăși. Dar acum știa un lucru: nu putea lăsa copilul în urmă.
Mai târziu, în ambulanță, fata a ținut-o pe Marine de mână tot timpul.
„Și tu ești mamă acum?”, a întrebat ea, abia auzit.
„Da, draga mea”, a răspuns Marina. „Acum sunt mamă.”
Până când poliția a găsit-o pe femeie, era prea târziu. A murit lângă trecerea de cale ferată, în aceeași noapte în care a mers după ajutor – drumul era acoperit de zăpadă și a înghețat.
Și abia atunci a devenit clar că fetița stătuse acolo toată dimineața cu un motiv. Așteptase. Știa că mama ei promisese că se va întoarce – și voia să fie prima care o întâmpină.
Multă vreme după aceea, Marina nu a mai putut trece cu mașina pe lângă locul acela. De fiecare dată când suna trenul, își imagina din nou acea mică siluetă stând acolo în ceață – desculță, fragilă, dar infinit de credincioasă.
