S-a întâmplat într-o suburbie americană liniștită – unde case identice stau la rând, peluzele sunt tunse la milimetru, iar diminețile miros a cafea și iarbă proaspătă.
Thomas Reed locuia acolo doar de trei luni. După divorț, își dorea pace, simplitate și noi începuturi.
Era însorit în ziua aceea. Citea ziarul lângă fereastră când a auzit un sunet ciudat – jos, răgușit, ca cineva care bombănea.
Apoi – o bufnitură. Și un mârâit puternic, sălbatic.
Thomas s-a ridicat, s-a dus la ușă și, ținându-și respirația, s-a uitat prin vizor.
Ceea ce a văzut l-a făcut să se retragă.
Chiar în fața casei sale, pe trotuar, un bărbat se lupta cu un urs. Unul adevărat, imens, cu blană maronie udă care strălucea la soare. Bărbatul – înalt, într-o jachetă zdrențuită – ținea o țeavă de fier și încerca să împingă bestia, care se năpustea asupra lui, mârâind și arătându-și colții.
Scena părea atât de ireală încât creierul lui Thomas refuza să o creadă.
Dar sunetele – bubuiturile, respirația grea, scârțâitul metalului pe asfalt – erau reale.
Și apoi a auzit o femeie țipând.
„David! Dați-vă înapoi! Stați departe!”
Thomas s-a încordat. O femeie stătea lângă gard, ținând un copil în brațe – plângând și țipând, dar bărbatul nu asculta. Îi proteja.
Ursul a răcnit și s-a repezit înainte. David l-a lovit cu țeava, dar fiara s-a înfuriat și mai tare. Thomas a vrut să cheme poliția, dar mâna lui nu s-a supus. Totul se întâmpla prea repede.
La un moment dat, fiara l-a țintuit pe David la pământ. Femeia a țipat.
Și dintr-o dată – ursul s-a oprit.
Capul său s-a întors încet spre casa lui Thomas.
Chiar până la vizorul ușii.
Thomas a înlemnit. Prin geamul mic, a văzut o pereche de ochi întunecați. Nu erau animalici. Aveau… conștiință.
Privirea nu era furioasă — era conștientă. Aproape umană.
Se retrase, inima bătându-i puternic în urechi. Respirația grea venea de afară. Ceva zgâriat ușa. Apoi — tăcere.
Când se uită din nou, fiara dispăruse.
David zăcea pe jos, gâfâind după aer, iar femeia alergă spre el, plângând. Thomas deschise ușa și fugi afară.
„O, Doamne, ești în viață?”, strigă el.
Bărbatul își ridică încet capul. Fața îi era însângerată, dar privirea îi era limpede.
„Nu a vrut să omoare”, spuse el răgușit. „Doar… a venit după mine.”
„Cine?”, întrebă Thomas.
„Ursul”, răspunse David. „Îmi amintesc de el.” Acum doi ani, în Alaska, l-am împușcat ca să-mi salvez fiul. Am crezut că e mort… dar se pare că nu era.
Se ridică, sprijinindu-se puternic într-un genunchi, și privi spre pădure.
„Și acum m-a găsit.”
Thomas stătea în picioare, neștiind ce să spună. Femeia își strângea copilul la piept, plângând.
Și David continua să privească spre copaci. Apoi, dintr-o dată, păli.
„Nu a plecat”, șopti el.
Un foșnet se auzi de după tufișuri.
Dar nimeni altcineva nu apăru. Doar o briză ușoară foșnea iarba.
Poliția sosi douăzeci de minute mai târziu. Au examinat totul – aproape că nu erau urme. Doar o amprentă uriașă de lăbuță lângă poartă și o pată întunecată pe asfalt.
Spre seară, totul era liniștit. Thomas în sfârșit încuie ușa și aprinse lumina.
Dar somnul nu-i veni.
Spre dimineață, se apropie de ușă, hotărând să se asigure că totul era liniștit. Se uită prin vizor.
Și înlemni.
Pe cărarea unde avusese loc lupta mai devreme în cursul zilei, zăcea un guler de urs. Uzat, metalic, cu o placă.
Se uită mai atent. Placa era gravată:
PROPRIETATEA LUI T. REED
Thomas s-a retras încet de la ușă, simțind un fior rece cum îi urcă pe șira spinării.
La urma urmei, nu avusese niciodată un animal de companie.
Și totuși…
pe spatele plăcii, un alt cuvânt era gravat, abia vizibil sub zgârieturi:
„ACASĂ”.
