Era o seară obișnuită într-o clădire înaltă de la periferia orașului. Însărcinată în șapte luni, cu burta deja mare, cu picioarele umflate – dar Laura tot mergea la magazin să cumpere scutece pentru bebeluși.
„Mai bine aleg totul singură decât să regret mai târziu”, i-a zâmbit soțului ei.
La întoarcere, liftul a funcționat ca de obicei: scârțâia, se zguduia și se oprea între etaje, dar locatarii se obișnuiseră de mult cu asta.
Laura a intrat, a apăsat butonul „8” și a închis ochii – voia pur și simplu să ajungă acasă, să se întindă și să simtă bebelușul lovind în burtica ei.
Liftul s-a cutremurat… și s-a oprit.
Luminile au pâlpâit și s-au stins. Liniște. Doar un zumzet înăbușit afară.
Laura a strigat după ajutor, dar nimeni nu a răspuns. Frica a cuprins-o instantaneu – era aer înăbușitor, întuneric și nu exista semnal la telefon.
„Vă rog, nu acum…”, a șoptit ea.
Au trecut poate zece minute când ușa liftului s-a cutremurat brusc. O voce s-a auzit de afară:
— „Hei! Este cineva acolo?”
— „Da! Vă rog să mă ajutați! Sunt însărcinată!”
O voce de bărbat a răspuns calm:
— „Nu vă faceți griji. Sunt mecanic, vă scot eu.”
A deschis trapa, a introdus o lanternă, apoi o rangă și a început să deschidă cu grijă ușile. Un minut mai târziu, lumina și aerul au năvălit în lift – și un bărbat de vreo patruzeci de ani a apărut în prag, purtând o uniformă de muncitor, cu o față blândă, ușor obosită.
— „Totul va fi bine acum”, a spus el, ajutând-o să coboare.
A pus-o jos pe trepte și i-a dat apă.
— „De câte luni?”
— „Șapte”, a respirat ea, tremurând. „Mulțumesc, ești salvatoarea mea.”
Bărbatul a zâmbit, dar brusc fața i s-a schimbat. S-a uitat la ea cu atenție. „Stai… Laura? Ești… Laura Weiss, nu-i așa?”
Ea a dat din cap, surprinsă.
„Da. Și tu…?”
Și-a scos mănușa și s-a scărpinat pe gât, ca și cum nu-și putea crede ochilor.
„Acum zece ani, iarna, lucrai ca asistentă medicală la clinica de pe Rosenstrasse?”
„Da, dar…”
Bărbatul a zâmbit și a dat din cap:
„Atunci nu te voi uita niciodată. Mi-ai salvat viața.”
El a explicat: pe atunci, la clinica aceea, Laura era asistentă medicală de noapte. Un tânăr, internat cu intoxicație severă cu monoxid de carbon, abia mai respira. Toată lumea renunțase, dar ea nu a renunțat. S-a așezat lângă el, fără să-l părăsească până când nu și-a revenit. Nici măcar nu a aflat dacă a supraviețuit – pur și simplu a continuat să lucreze.
Și acum s-a așezat lângă ea, în subsolul vechii clădiri, ținând-o de mână. „Mi-am amintit numele tău, Laura. Am vrut să-ți mulțumesc toată viața. Și apoi – soarta însăși a aranjat această întâlnire.”
Când au sosit serviciile de urgență, au condus-o cu grijă la lumină. Inima îi bătea cu putere, bebelușul bătea din picioare.
„Ești sigură că ești bine?” a întrebat el, întinzându-i mâna.
„Da… mulțumesc ție.”
Înainte de a pleca, a scos din buzunar o insignă metalică cu cuvântul „Viață” gravat pe ea.
„Mi-au dat-o când am fost externat din spital. Acum e a ta.”
Două luni mai târziu, Laura a născut un băiat. L-a numit Emil, după același bărbat, mecanic, pe care soarta i-l trimisese în acea seară.
Și când Emil a început școala câțiva ani mai târziu, în prima zi, i-a dat mamei sale un pandantiv în formă de insignă mică și a spus:
„Mamă, o să salvez oameni, ca bărbatul acela din lift.”
Și Laura și-a dat seama – bunătatea chiar se întoarce. Uneori – chiar și după zece ani.
