Dimineața pe râu a început ca de obicei. O ceață rece plutea deasupra apei, undița i se legăna în mâini, iar respirația îi era aburindă. Serghei pescuia în acest loc de peste douăzeci de ani – cunoștea fiecare movilă, fiecare stâncă, aici, la cotul vechiului râu. Dar în ziua aceea, ceva era diferit.
A auzit un scârțâit înăbușit, aproape tânguitor, abia auzit peste vuietul apei. La început, a crezut că este o pasăre. Apoi, poate, un cățeluș s-a blocat undeva. A ascultat cu atenție și a observat ceva mișcându-se în depărtare, printre algele marine chiar lângă țărm.
Apropiindu-se, Serghei a văzut o mică bucată de blană udă care se zbătea în zadar să iasă din apă.
Ochii – uriași, strălucitori, înspăimântați. Era un pui de vidră. Atât de mic, abia viu.
Serghei nu a ezitat – și-a aruncat undița, a intrat în apa înghețată până la genunchi și a ridicat cu grijă mica creatură. Tremura, se agăța de mânecă cu labele, scârțâind ca și cum ar fi strigat pe cineva. „Liniște, micuțo”, a șoptit el, înfășurând vidra în jachetă. „Totul e bine, totul e bine acum.”
A dus-o acasă, a încălzit-o, a hrănit-o cu o pipetă și a pus cutia lângă aragaz. A numit-o Fulger, pentru că alerga prin casă ca o scânteie rătăcită. O săptămână, două, o lună – vidra s-a obișnuit. A dormit în poala lui Serghei, i-a purtat mănușa prin casă ca pe o jucărie.
Dar apoi a venit momentul să o lase să plece. În primăvară, a dus-o pe Fulger înapoi la râu.
„Trăiește, micuțo”, a spus el, lăsând-o să plece. Ea s-a scufundat, s-a întors, l-a privit direct în ochi – și a dispărut sub apă. Serghei a stat acolo mult timp, cu lacrimile șiroindu-i pe față.
Anii au trecut. Serghei a crescut, iar excursiile lui de pescuit au devenit mai puțin frecvente. Râul a rămas ca un prieten pentru el – liniștit, de încredere. Uneori i se părea că vede o față familiară printre valuri, dar de fiecare dată își spunea:
„Mi-am imaginat. Fulgerul a crescut de mult. A uitat.”
Și apoi a venit primăvara – exact zece ani după acea dimineață. A ajuns din nou la aceeași curbă.
S-a așezat pe un buștean vechi, și-a coborât undița – și a auzit brusc același scârțâit. Încet la început, apoi mai tare.
Și-a ridicat capul – și nu-și putea crede ochilor.
O vidră se uita din apă. O vidră adultă, lucioasă, cu aceeași cicatrice pe ureche de la o rană anterioară. Și lângă ea erau două legături mici, la fel de ude și stângace. Fulgerul a înotat mai aproape, și-a tras puii pe țărm și i-a împins ușor spre cizmele lui. S-au agățat de el, scârțâind, așa cum făcuse și ea odinioară.
Serghei stătea nemișcat. Lacrimile i-au umplut ochii. Și-a dat seama că nu uitase. Ea venise să-i arate că viața întoarce bunătatea – chiar și după ani, chiar și în inima unui râu sălbatic. Când vidra i-a condus pe pui înapoi în apă, el i-a privit mult timp. Apoi a spus încet:
„Mulțumesc, Fulger… Sunt împăcat acum.”
Din ziua aceea, nu a mai pescuit. Pur și simplu venea la râu – și aștepta. Și uneori, pe măsură ce soarele apunea, trei umbre apăreau peste apă, alunecând aproape de țărm. Știa că ea era aproape.
